Părinți, nu tăiați aripile copiilor!
Din seria poveștilor vindecătoare despre greșelile părinților, astăzi o poveste primită de la Sofia.
Vă salut părinți şi copii, eu sunt Sofia, şi la cei 34 de ani ai mei, mă simt totuşi foarte aproape atât de părinți, cât şi de copii, deşi deocamdată nu îi am. Însă ţin foarte mult ca timpul care trece să nu clădească o barieră între generaţia in care am crescut eu şi cea sau cele noi. În acest sens, nu înlătur posibilitatea de a-mi face prieteni foarte apropiaţi in persoana unor oameni de 20 sau de 50 de ani. Şi încerc să nu par moralizatoare pentru cei mici şi nici în nevoie de sfaturi vis-a-vis de cei mai mari, ci doar să fiu în preajma lor, trăind cât mai mult momentul prezent, fie că este vorba de o plimbare, un joc sau ascultatul muzicii. Şi este suficient pentru a le observa felul cum se privesc pe ei inşişi şi cum privesc viaţa şi tot ce-i înconjoară. Şi este şi plăcut. Dar totodată poate fi un punct de observare a unor comportamente dobandite şi unde anume se ajunge cu ele.
Îmi amintesc cu claritate multe episoade din copilăria mea fragedă, în care figura centrală, responsabilă atât pentru îngrijit, cât şi pentru pedepsit, a fost mama. Sigur doar ea a făcut posibila creşterea mea, dar tot ea şi descurajarea mea, în multe din lucrurile care îmi dădeau prin cap să le întreprind, copil fiind.
Este aproape invariabil ca un copil să nu se nască cu vreun talent al său. Al meu a fost sportul şi gimnastica. Eram în mod natural înzestrată a executa felurite sărituri şi piruete, care ar fi necesitat antrenament doar pentru perfectionare şi nu pentru executare. Pe acele vremuri, singurul efort pe care părintele meu trebuia să îl facă, nu era neapărat să mă încurajeze mult, cât doar să fie de acord a ma lăsa să mă înscriu la un club de gimnastică sau la cercurile de sport. Însă din spirit protectiv exagerat sau din lipsă de atenţie, cum că acela era singurul lucru pentru care nu trebuia să muncesc, ci doar să îl manifest, visul meu a rămas neîndeplinit şi nu a prins nici măcar aripi.
Desigur, în mintea mea de copil mă visam o campioană, dar acest privilegiu este rezervat doar câtorva. Nu ar fi fost o tragedie, aş fi putut în schimb, îmbraţişa lumea dansului, şi visul meu ar fi fost oricum trăit. Însă, neputând face acest lucru, întreaga mea viaţă a urmat a fi bulversată. Studii diferite, pe care, desigur, nu le regret, joburi diferite etc.. Însă căutările, privitor la ce aş putea face cu viaţa mea, au fost prea lungi.
Copiii trebuie lăsaţi să îşi aleagă singuri activităţile şi meseria. Chiar cred că fiecare fiinţă este înzestrată în mod celestial cu un anume har. Rolul părinţilor ar trebui să fie a-i ajuta să se apropie sau să atingă destinaţia.
Pentru ca, din păcate, multe experienţe sau maneiere de a fi duc mereu la acelaşi rezultat, lucrurile previzibile se pot evita, şi cred ca tocmai acest lucru este scopul împartăşirii opiniilor noastre.
Să ne creştem pe noi, să ne creștem copiii şi prietenii cu drag!
Sofia
Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pentru a te ajuta pe tine și pe alții. Detalii despre concurs– aici. Provocarea se adresează în egală măsură și taților sau părinților din alte generații, inclusiv celor care acum sunt bunici.
Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi:
Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete.
Foto- parinti taind aripile copilului- sursa aici
Leave a Reply