Frânturi de discuții, gesturi = lecții de viață – cap II

O altă serie de frânturi care m-au făcut să cad pe gânduri.. Azi, două episoade minunate, zic eu.

1. Horia, fie c-a vrut, fie că n-a vrut, a fost plimbat de mic, pe ici-colo când aveam treabă. Am mai scris despre asta aici. Am fost foarte susținută până acum în toate angajamentele pe care mi le-am luat. Ba la trainigurile pe care le țineam la Timișoara la nici un an de viață al lui, ba la Cluj să fac un internship, la 1 an și 3 luni, ba cu avionul să merg la admitere la master. Peste tot am mers in 3, iar lipsa mea a fost acoperită de un tată foarte implicat și iubitor. La training, stăteam în hotel 3 zile, cu steamer după noi și gătit pentru el mâncare bună, de la țară.  La Cluj am stat în cămine studențești tip garsonieră, cu avionul am zburat dimineața și ne-am întors seara, după admiterea mea (de la Cluj la București). Deci, plimbat.

L-am antrenat în stilul nostru de viață, desigur cu grijă. I-am și provocat stres, e drept, recunosc, însă nu cât să îi rămână traume. Ca atare, azi, la cei 2 ani și 7 luni (aproape) ale lui, iată că merge la birou cu tatăl lui (1 dată pe săptămână cât sunt eu la școală), întră în sedințe cu el și chiar cooperează (ajunsesem la birou să îl iau și să mergem acasă, dar a trebuit să aștept, căci amândoi erau în sedință, hmm..). Am fost plăcut surprinsă de adaptabilitatea lui.

Săptămâna trecută l-am luat cu mine la un curs, unde mi-am permis, căci am o super profesoară care nu ține prelegere, ci preda interactiv. Voiam să merg, pierdusem multe cursuri de-ale dânsei și era ultimul. Am mers cu el, așadar. A fost perfect! Răbdător, se juca, îl băgam în seamă, eram și atentă și răspundeam la curs. Mai greu cu vorbitul în șoaptă, însă totul a decurs minunat. Timp de 2 ore și ceva, a fost perfect.

Îl pregătisem pentru această ieșire, știa ce se va întâmpla, l-am culcat mai devreme la prânz etc. După curs, am făcut ce a vrut el și singurul lucru pe care mi l-a cerut a fost atât de mic. Adică, mi-a cerut să mergem pe jos până la metrou, deși fetele s-au oferit să ne ducă cu mașina din Panduri la Eroilor. Și l-am ascultat, deși fetele insistau să “îl prostesc” – în niciun caz. Atât. Fără crize de furie seara sau zilele următoare.

>> Ce vreau să zic este că, un copil pe care îl implici în viața ta, îl duci în mediul tău (desigur, cu moderație și cu grijă permanentă pentru starea lui) și te cunoaște cu totul – nu doar cum ești acasă, va coopera și se va adapta foarte bine în viață. Îi formezi un simț al realității pe care îl consider foarte important în dezvoltarea lui. <<

2. La bunicii lui Horia, la Rm. Vâlcea, avem norocul să stăm la o casă mare și frumoasă, simplă, cu odăi înalte, grădină pentru legume și curte cu pomi fructiferi. Heaven, I tell you!

Casa are scări interioare = panica eternă a tuturor membrilor familiei referitoare la toate cele n posibilități de lovire/rostogolire a copilului dacă urcă singur. Eu și soțul meu am fost singurii relaxați. Dacă voia să urce scările, nu îi interziceam, ci mergeam în spatele lui, el urcând de-a bușilea sau ținându-se de bară.  I-am acordat, deci, spațiu de acomodare și încredere că poate. Niciodată nu a coborât singur, mereu a cerut să coboare în brațe. Până acum.

Ei bine, suntem de câteva zile la Rm. Vâlcea și, iată, fiul meu a descoperit o formă de a coborî scările: se trage pe fund, pe fiecare scară, până jos. Nu știu cum să descriu mai bine, e o expresie folosită adesea în alt context, dar exact asta face, cu centrul de greutate jos pentru a-i oferi stabilitate.

Micul meu Prinț a descoperit singur forma de adaptare la context. E un instinct natural, zice soțul meu, pe care și l-a manifestat pentru că noi i-am oferit spațiu. Dacă nu erau scările și disponibilitatea noastră de a-l însoți oricând voia să “se plimbe” pe scări fără niciun motiv, nu îl dezvolta. Smart ass, kid, e tot ce-mi vine să zic de fiecare dată când îl văd cum se trage pe fund.

>> Trebuie să reținem următorul lucru: copiii au instincte, suntem toți de acord când ne gândim la supt, strâns degetul în pumn etc. Dar trebuie să ne gândim că ei au și instincte de supraviețuire care sunt vizibile mult mai târziu decât în bebelușenie și se dezvoltă mai ales dacă acelui copil i se oferă spațiul și contextul necesar. În aceeași situație e și creativitatea 🙂 <<

Lecțiile din cele doua episoade sunt implicite, nu are rost să formez o teorie în jurul lor 🙂 Ni le asumăm și sperăm că mâine vom greși mai puțin ca azi în calitate de părinți!

Citește și Ochii mari care vorbesc. Tu știi să asculți?