Ochii mari care vorbesc. Tu știi să asculți?
Are doi ani si jumatate si vede tot, simte enorm de multe si il ador.
Provocarile sunt enorme la varsta aceasta, nici nu ma gandeam ca acei ochi sunt atat de deschisi si curiosi sa ma vada, sa ma urmareasca si sa traiasca, sa invete ritmul vietii de la mine. Stiam de toate provocarile intrebarilor “de ce”, de rabdarea pusa la incercare, de faptul ca e important sa ii las si lui spatiu sa decida asupra programului asa cum si mie imi place sa fiu consultata, insa pe cuvant ca nu m-am gandit la urmatorul lucru: cat de usor se strica armonia dintre noi.
Cand ai un copil care incepe sa inteleaga, cred ca e important sa stabilesti un ritm al vietii/zilelor in care poate si el sa tina pasul. Dar cine mai poate face asta in jungla oraselor mari, pe viteza, cu joburi moderne si prost platite, program incarcat si atatea de rezolvat? Greu. Alegi sa il cari dupa tine in jungla, daca n-ai ajutoare.
Sunt in aceasta situatie. Ultimele 2 luni (ca sa fiu indulgenta cu mine, desi situatia cred ca e deja de ceva vreme insa nu am stapanit-o eu) sunt pline de haos. Du-te acolo, cumpara aia, fugi dincolo, cara copilu’ dupa tine. Mi-e mila, imi vine sa mor de fiecare data cand se iveste un lucru de facut si eu decid incotro mergem. Greu greu reusesc sa obtin acele 15 min la locul de joaca, astfel incat sa nu fiu stresata (desi e mult spus) ca lucrurile scapa de sub control si ies din program. Nu, nu functioneaza “daca tu esti relaxata si copilul va fi la fel” si stiu ca tine de organizare. Ideea e ca in unele zile nu am cum sa fiu flexibila. Punct. Pana la varsta asta a lui, am fost disponibila in fiecare minut. Si ca sa evit unele comentarii care ar putea critica stilul nostru de viata, mai spun ca nu ne putem lua inca bona (din motive logistice: nu am bucatarie mobilata si n-am mai nimic prin casa momentan, doar noi stim rostul, din nefericire), ca nu e inca pregatit pentru o separare de mine ca sa mearga la gradi si ca sunt doar eu cu sotul meu care munceste 12 ore pe zi, asa cum sunt multe familii. Ma trezesc la 6, inaintea lui ca sa mai fac treaba prin casa si sa mai lucrez la ale mele. Acum s-a intamplat sa fie o perioada mai aglomerata.
Iar acum ca mi-am spus frustrarile…
Aveam de mers, din nou, cu treaba in oras. Si pentru ca asta s-a intamplat de atatea ori in ultima perioada, am inceput sa-l mituiesc. E oribil, ma simt groaznic, dar asta fac. Il mituiesc ca mergem pe la DM sa luam biscuite cu zmeura sau cu mere. Iar in mintea mea, refuz sa inteleg unde va duce asta. Dar nu stiu cum sa ii ofer ceva ca sa fie multumit. Am creat povesti in jurul plecarilor noastre, am luat prieteni cu noi, am incercat toate conditiile si am ajuns in final sa am un copil obosit si..mituit. Psihic, ma simt mai putin vinovata stiind ca ii fac pe plac, insa este o dorinta creata de mine in acel moment, indusa si..bagata pe gat ca sa imi rezolv treburile. Exact asa. Ma simt groaznic mereu.
Intr-o dimineata, n-a mai mers. N-a urmat un tantrum, a fost doar un moment in care voia sa faca orice altceva: sa se spele pe dinti (din nou), sa faca baloane, sa doarma, ba chiar a facut pipi pe el neanuntandu-ma. Mi-a dat de gandit, dar desigur, dupa ce m-am enervat fara sens. Era ora 12 si el nu iesise afara in soarele minunat, mai ales ca acum suntem la bunicii lui si stam la curte (nu intre betoane in capitala). Am rezistat la toate deciziile lui si am fost acolo daca avea nevoie de ajutor, am stat cu el in pat sa doarma, dar n-am mai rezistat la pipi. I-am zis ca n-are decat sa stea ud. Nu l-am inteles. Deja ne deconectasem. Cred ca am ridicat tonul la el, incercand sa fiu ferma, dar cred ca am fost prea dura si chiar enervanta. L-a iritat si a inceput sa planga, sa nu stea sa il schimb. L-am tras dupa mine in camera, o decizie foarte, foarte proasta. Deja mi se umpluse paharul, desi imi parea rau ca iar avem treburi de rezolvat si nu pot renunta sa nu le fac, el suferind din cauza asta. Sotul meu a venit calm si m-a salvat. Cred ca micutul avea nevoie sa fie “salvat” din preajma mea cateva momente. Si pana sa plec de langa ei sa ii las sa povesteasca si sa rada, m-a fixat cu privirea mult timp, aproape 7 secunde. N-a clipit, m-a privit drept si incruntat. Nu il interesa nimic, decat sa ma priveasca.
Si am stat asa, in timp ce mainile mele ii puneau sosetele, dar au cazut blege pe pat, nu mi-am putut dezlipi ochii de la el. Era suparat, insa eu sunt mereu suprinsa sa il vad deja a nu-stiu-cata-oara privindu-ma in ochi cand gresesc fata de el sau cand plang din alte motive. Ma pierd. Nu sunt capabila sa ii transmit blandete prin ochi, sa imi cer iertare pentru nerabdarea si nepriceperea mea.
Dupa contactul vizual, ma simteam pierduta. Ce ii facusem in ultima vreme copilului meu? Nu i-am lasat spatiu cat avea nevoie, nu am fost prezenta doar pentru el, nu am avut rabdare, m-am rastit la el (si pentru ce motiv?), l-am amanat si adesea abandonat in lumea biscuitilor sau a desenelor animate ca sa mai pot invarti si eu in oala de mancare.
Sunt putin dura cu mine acum, desigur ca avem momente in care radem, batem mingea, mancam impreuna, povestim despre prietenii lui (animale si personaje de poveste), gatim impreuna, ne iubim si ne imbratisam si sunt pe valul unui parenting pozitiv, dar va spun..ochii lui de azi au fost obositi. Mi-au spus asta foarte puternic, iar eu n-am fost capabila sa ii spun ceva, la randul meu, prin contact vizual.
Am ramas muta si acum inca ma gandesc la ei, la ochii lui mari si limpezi care imi spun atat de multe…
Alexandra
Trimite-ne și povestea ta vindecătoare pentru a te ajuta pe tine și pe alții. Detalii despre concurs– aici. Provocarea se adresează în egală măsură și taților sau părinților din alte generații, inclusiv celor care acum sunt bunici.
Din seria poveștilor vindecătoare puteți citi:
Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Despre limitele materne sau cum i-am pus ei o pernă peste gura cu urlete.
Sursa foto: aici
2 Comments