
Amintiri din copilăria mea. Timpul meu special cu oameni speciali
M-am gândit astăzi la timpul meu special cu părinții. Am crescut într-o perioadă când greutățile erau atât de mari încât părinții aveau ca principal obiectiv să aibă ce să ne pună în farfurie.
Cele mai frumoase amintiri pe care le am cu părinții sunt cele în care m-au luat pe mine în lumea lor, pentru că n-aveau de ales.
De exemplu, într-o zi n-avea cine să stea cu mine și tata m-a luat cu el la o bază agricolă. Am mers cu o mașină ARO, în spate cu vreo doi tractoriști. Nu țin minte câți ani aveam. Mă fascina roata de rezervă și spațiul imens din ARO. Mă fascinau butoanele de pe bord. Țin minte că la baza respectivă tata mi-a arătat o șopârlă. Avea viteză mare, așa că i-a pus puțin piciorul pe coadă pentru a o opri să o văd eu. Imaginea pantofului pe coada șopârlei mi-a rămas și acum în minte, deși cred că aveam vreo 4-5 ani. Se zbătea să scape, așa că tata i-a dat drumul repede. La întoarcere, ne-am oprit să mâncăm la o stână. Am mâncat un borș bun. Țin minte că primisem un castron mare, ca de adulți și stăteam pe un scaun mare pentru adulți. Eram foarte mică, fiica lui domn inginer, dar mă simțeam mare și importantă pentru tata care m-a luat cu el pe teren. Am savurat gustul ciorbei făcută de alții, fără să fi stat nimeni în bucătărie s-o gătească.
În altă zi, tata m-a dus la întreprindere. M-a dat în primire doamnei secretare câteva momente și am avut ocazia să văd o mașină de scris adevărată. Să fi avut vreo 6 ani. Doamna m-a lăsat să scriu la mașină. Știam literele și eram încântată să le văd cum apăreau pe foaie după ce le scriam eu. A fost un moment pe care nu îl voi uita vreodată.
Sursa foto: aici
Apoi m-a luat în biroul lui, unde i-am analizat toate pixurile de pe masă și am pus niște ștampile pe o foaie. Nu mai văzusem o ștampilă adevărată, nu știam la ce se folosește. Din nou, mă simțeam mare (toți copiii mici vor să fie mari, precum părinții) și pentru că mă simțeam mare, mă simțeam bine. Tot în biroul tatei am folosit prima dată un calculator de birou. Lumea cifrelor mi se deschidea în față. Scările către biroul tatei mi se păreau imense. La fel și holurile, mereu întunecate. Era ceva misterios la servici la tata, locul unde pleca zilnic și mă atrăgea foarte tare.
Într-o seară de iarnă, tata a luat un pumn de fasole, a desfăcut două în jumătăți și mi-a arătat embrionii. Mi-a arătat rădăcinița, tulpinița și mugurașul din interiorul unei fasole, apoi a luat un ghiveci, a pus în el pământ, am plantat împreună fasolele și apoi au rămas în sarcina mea să le ud pentru a crește. A fost prima mea lecție de botanică pe la 8-9 ani și una din lecțiile despre miracolul vieții.
Tata ne-a învățat ce înseamnă munca la câmp, ce înseamnă pământul, cum bobul de grâu se transformă în iarbă, spic, făină, turte și fân pentru animale. Ne-a învățat despre spațiul, lumina și apa de care avea nevoie porumbul pentru a crește, ne-a învățat să dăm cu sapa, fără să tăiem porumbul și fără să ne tăiem degetele de la picioare. Când era zi de muncă la câmp, tata mergea de pe la 5 și pe la 9 venea să ne ia și pe noi. Nu ne lua din pat la prima oră, dar când venea să ne ia și încă dormeam, avea o vorbă pe care n-o s-o uit niciodată: Nu știu cum vă suportă pământul să dormiți atât. Uneori eu și frate-meu ne spuneam asta reciproc când ne dădeam trezirea. Era nostim, dar știam că pământul nu ne suportă leneși.
Cu bunicul Ion am fost la stână la oi și am dat oile la strungă. Trecea câte o oaie prin o portiță de lemn, iar ciobanul o mulgea. Mă duceam ba la cioban și stăteam pe un scaun mic lângă el și ii admiram activitatea în timp ce mângâiam oaia, ba la bunicul și îndemnam oile să intre la muls.
Bunica Paraschiva era foarte talentată la cusut covoare de lână. Covoarele ei erau adevărate opere de artă, cu niște modele sofisticate pentru care aveai nevoie să știi ceva matematică astfel încât să iasă așa frumoase. Iarna mereu instala războiul și țesea covoare. Într-o zi, în timp ce plecase să dea mâncare la câini, m-am așezat la războiul ei și am țesut și eu. M-am îngrozit pentru că îi stricasem bunicii tot covorul. Băgasem suveicile foarte haotic. O așteptam pe bunica cu mari emoții. Mă gândeam că mă va certa pentru că i-am stricat covorul. Știam bine ce făcusem. Bunica mi-a zâmbit, mi-a mulțumit că am ajutat-o, a reparat cu greu toate încurcăturile, nu a înjurat, nu a blagoslovit, nu a ridicat tonul la mine, iar când a terminat covorul după vreo câteva zile mi-a zis că acela era covorul meu, covorul la care o ajutasem să țeasă. De la ea am învățat iertarea, încurajarea, sprijinirea necondiționată atunci când am greșit.
Despre amintirile cu mămaia, am scris aici.
Cu mama, țin minte cum făcea cașul din lapte prins și eu o ajutam cu privitul. Într-o perioadă am avut și o vacă și mama punea mult lapte la prins în olărețe, iar apoi făcea caș sau brânză. Vara făcea zacuscă sau compoturi, iar noi spălam într-un lighean mare sticlele și borcanele în care puneam apoi produsele. Aveam perii din acelea mari cu coadă de sârmă și peri flexibili care intrau în sticle. Spălam și clăteam de două-trei ori până ieșea lună sticla sau borcanul, bucuroasă de așa mare responsabilitate primită. Mai curățam și noi un ardei, o vânătă, dar ea ducea greul. Mama făcea gogoși bune și ne dădea nouă dă le decupăm cu o ceașcă, făcea ciocolată de casă cu gust bun de lapte praf și mă lăsa sa tai cubulețe în tavă. Mama făcea turte în loc de pâine. Fac și eu acum cu Maria uneori, cu gândul la mama. Cu mama puneam frunze și flori la presat prin cărți și apoi făceam colaje cu ele. Mama m-a învățat să împletesc. Acum nu mai știu, dar îmi amintesc cu bucurie cum făceam fulare de câte 3 metri de parcă voiam să înfășor oameni în ele din cap până-n picioare.
Mama era învățătoare la o școală cu copii cu nevoi speciale. Când eram mică, mă lua deseori cu ea la școală. Copiii aceia cu tot felul de probleme se uitau la ea ca la Dumnezeu. Mă uitam la mama cum le scrie literele pe tablă sau cum le ținea mâinile pentru a-i ajuta să-l facă pe a mic de mână. În clasă mirosea mereu ciudat, bolnăvicios, unii copii nu își puteau controla vezica, îmi venea să-mi țin respirația. Mama respira zilnic normal deși era și pentru ea alt aer, se încărca zilnic cu suferințele și problemele lor, ne mai povestea și nouă acasă când nu mai putea să le țină doar pentru ea, iar apoi cânta cu noi un cântec vesel. Noi și ei (copiii cu nevoi speciale) învățam de la mama aceleași cântece, aceleași poezii. Când intram în clasă copiii mă primeau ca pe o vedetă. Îmi spuneau toți în cor Bună ziua! , cum spuneam și noi când eram elevi și intra în clasă domn director. Din când în când mama ne antrena la activități casnice, timpul nostru special, și pregăteam împreună câte un cadou pentru copiii ei, ceilalți copii, mai puțin norocoși decât noi. Le ducea și lor mere din grădina noastră, bomboane, ciocolate, eugenii și alte minuni la care se mai gândea ea. Tot mama pregătea bunătăți pentru copiii din satul bunicii pentru a le da când mergeam la hramul satului. Pregătirea dulciurilor pentru alți copii era cu adevărat un timp special din care am învățat să dăruim.
Tata ne ducea la urat sau la colindat pe la prieteni. Îmi plăcea mult să colind. La final de sezon strângeam bani în pușculiță, uneori bani frumoși, pentru niște copii. Apoi tata ne provoca la un joc de table pe bani. Jucam și îi pierdeam pe toți de fiecare dată. A fost lecția pe care tata ne-a dat-o! Să nu jucăm la jocuri de noroc, să nu căutăm câștiguri rapide, să muncim pentru ceea ce avem!
Iarna jucam cărți în familie. Jocul preferat șeptica pe perechi: fete cu fete, băieți cu băieți, schimbam echipele: tatăl cu fiica, mama cu fiul sau părinți și copii. Ne distram copios. Ne antrenam memoria numărând punctele rămase în joc, șeptarii consumați.
Un moment special în familie era cel în care mergeam iarna câțiva kilometri de la stația de tren până în sat prin zăpada până la genunchi pentru a-i vizita pe bunici. În casă la bunici mirosea a vin fiert și a turte moldovenești cu nucă. Țin minte că îmi înghețau toate celule corpului și eram atât de mică încât nu puteam vedea decât urmele ghetelor tatei prin zăpadă. Aveam impresia că merg prin zăpadă o săptămână, dar când ajungeam la bunici lipeam spatele de sobă și tot drumul era uitat. Oricât de mare era zăpada, oricât de tare bătea vântul, oricât de înghețat îmi era părul ieșit de sub căciulă, Crăciunul nu trecea fără o vizită la bunici. Era un timp cu adevărat special.
O mulțime de amintiri frumoase le am cu nana mea. Nana e cea care m-a botezat și pe care am iubit-o ca pe o mamă. Mergeam des în vacanță la nana. Nanu era medic veterinar și nana asistenta lui. El molcom, ea femeia cu 7 brațe care făcea de toate. Cu nana am hrănit multe animale: pui de toate felurile, gâște, curcani, iepuri, câini, pisici, cai. Avea multe și le iubea, ca orice veterinar care se respectă. Cu nana străbăteam câteva sate cu șareta. La un moment dat am mers cu ea să vaccineze niște viței și aveam o super viteză cu calul încât am depășit un tractor care ne polua cu gazele sale. Ce fericită mă simțeam. Aveam pletele în vânt și cântam Dii, căluțul meu/ Zboară ca un zmeu/ Du-mă-n șaua ta/ La măicuța mea.
Nana îmi dădea să țin eu hățurile. Calul era blând, nu era nici un pericol, ea era mereu lângă mine. Mă responsabiliza și mă lasa puțin în papucii ei de adult.
La un moment dat mi-a dat să țin seringa cu mâna în timp ce vaccina un vițel. A zis că l-am vaccinat împreună. Ce m-am mai lăudat mamei că am vaccinat un vițel. Mă simțeam de parcă îi salvasem viața vițelului.
Au fost zile când mergeam cu șareta de la o stână la alta. Uneori eram nemâncate și ne dădeau ciobanii câte un cub de brânză sau câte o cană de lapte și un boț de mămăligă.
Nana mă lăsa să mă cațăr în copaci fără să-i fie teamă că o să cad. Și deși mi-am rupt mâna de trei ori în copilărie, niciodată n-am căzut din copac. Când venea mama și mă găsea cățărată în vârful copacului o luau amețelile. Nana mă lăsa singură în dispensarul care mirosea puternic a medicamente, pe scaunul ei, iar eu cântăream niște prafuri gălbui pe balanța ei cu greutăți de metal. Balanțe din acelea sunt azi în grădinițele Montessori. Nana mea era cea mai montessoriană persoană pe care am cunoscut-o.
Sursa foto- aici
Nana mi-a lăsat senzația că nimic nu este imposibil, că dacă muncești mult, reușești orice.
Nana mea botezase vreo 15 copii (nu le mai știam numărul la un moment dat), eu eram numărl 8-9, nu mai țin minte. Îi cunoșteam pe unii din ceilalți fini. Toți o iubeam pe nana și pe toți ne făcea să ne simțim speciali.
Nana a pierdut lupta cu cancerul mult prea devreme. Ea a fost un om care a oferit tone de timp special, aripi, bucurie și încredere multor copii.
Chiar dacă au fost vremuri mai grele cele în care ne-au crescut părinții noștri, am avut parte de timp special din plin. Timpul special pe care mi-l amintesc cu cea mai mare emoție a fost timpul în care eu am fost parte a experiențelor lor de adulți, în care mi-au oferit încredere, în care mi-au arătat lumea lor care avea să devină și lumea mea.
Le sunt recunoscătoare și pentru că mi-au oferit ocazia de a avea timp special și cu alți oameni minunați precum Nana sau bunicii. Fiecare om minunat mi-a îmbogățit viața cu alte experiențe și m-a făcut ceea ce sunt astăzi. Sunt bucuroasă că astăzi copiii mei au ocazia de a petrece timp special și cu noi, părinții, dar și cu bunicii care cu siguranță le vor îmbogăți viața în multe aspecte.
Trimite-ne și poveștile tale cu timpul special din copilărie sau cu timpul special pe care îl petreci acum cu propriul copil! Detalii despre concursul de povești cu timp special aici.
Leave a Reply