Gandurile mele dupa o intalnire cu Otilia Mantelers

Ieri am avut o ocazie foarte faina, aceea de a particpa live in orasul nostru micut la un training sustinut de Otilia Mantelers. De mult imi doresc sa ajung la un curs de al ei, o citesc cu drag si entuziasm. Sa am ocazia sa o vad live a fost WAW! M-a miscat, mi-a confirmat si reconfirmat ceea ce stiam deja, am invatat multe chestii faine noi, am ras, am avut emotii…

Nici nu stiu cu ce sa incep. Sunt asa multe de zis! Mi-au placut multe. In primul rand, ea, omul Otilia, mi s-a parut naturala, reala, normala.

Cred ca ati avut si voi impresia de multe ori ca unele mame par perfecte, ireale, nu se enerveaza niciodata, sunt un munte de calm etc… Ei bine, eu nu-s mama aia, nu am cum! Sunt un om vulcanic, pasional, nu am cum sa fiu mereu calma si am ajuns uneori complexata ca nu sunt mama care ,,ar trebui” sa fiu. NU exista asa ceva! Asta mi-a placut enorm la Otilia. Ea spune, recunoaste ca are anumite limite, uneori nu are chef, rabdare, si e NORMAL. Sa auzi asta e revelator, vindecator. Iar intrumentele care le-a propus pentru a repara sau vindeca traumele, micile probleme mi s-au parut foarte faine. Am citit mult despre asta, inca citesc, dar e altceva sa iti explice cineva, sa vezi exemple.  A facut si roll play, m-am identificat mult, am vazut ca e si la altii asa, nu numai noi avem anumite probleme, au si altii, sunt etape firesti, important e cum trecem peste ele fara sa lezam (prea mult).

Una din chestiile care pe mine ma apasau rau si inca ma apasa e plansul copilului. La acest curs am inteles de ce ma respingea uneori, si de ce ma durea atat de rau ca ma respinge, de ce facea ,,asa urat” (aka tantrum), de ce ,,numai cu mine face asa” (cred ca ati auzit si voi reprosul asta: ,,nu vezi ca numai cu tine face asa?”. Am invatat inca o data ca alaturi de mama ei se simt cel mai in siguranta sa se descarce, sa fie ei, sa-si planga amarul, dorul si toate cele.

Da, inca imi e greu uneori sa-i suport si ascult plansul, uneori ma enerveaza, acum am inteles si de ce, tocmai pentru ca mie ca si copil nu mi s-a dat voie sa simt nimic. Era gresit si neacceptat sa plangi, erai ,,rau” de-a dreptul daca plangeai. M-am autoeducat si inca ma autoeduc sa il inteleg, sa il accept cu traile lui, cu tantrumurile lui, sa inteleg ca nu plange sa ma enerveze pe mine, nici sa manipuleze ci plange sa se descarce, si asta e un lucru bun. Am mai invatat tot ieri ca e ok ca uneori sa nu am chef sa-i suport tantrumul, eu ma simteam foarte vinovata pentru ca sunt inconsecventa uneori, si ajung sa ii permit sa faca ce alta data era limitat numai pentru ca nu am ATUNCI dispozitia necesara sa ii suport un plans greu, o criza, pentru ca as ajunge sa am si eu propia mea criza langa el, sa urlu la el, si s-a intamplat din pacate, si asa desigur. Solutia in acele momente e sa ii dau ce vrea (daca nu e ceva ce ii face rau), si aman putin criza pentru un moment in care sunt si eu intr-o dispozitie mai ok sau nu. E probabil ca furtuna sa se declanseze oricum daca el e foarte incarcat.

Aici era vorba si de limite, cred mult in limite, inca invat sa le aplic bland si la timp. Problema mea e ca nu stiu sa pun limite blande, ajung sa ii pun limite uneori cand sta sa imi puste o vena. Si nu, nu e vina lui, e vina mea ca nu l-am limitat din timp. Despre limite se poate vorbi mult, ce as vrea sa mentionez e ca sunt foarte importante si pentru parinte si pentru copil, avem toti nevoie de ele, insa cel mai important e cand si cum le punem. Ei aici, e inca mult de lucru. Ce am invatat ieri e ca e foarte posibil ca dupa o limita sa urmeze un mic circ (la noi se intampla des), iar plansul acela e eliberator, avea nevoie doar de un motiv sa se descarce, ca si la fenomenul “broken cookie”, doar ca la noi e cu o haina, cu o cana pentru apa: ,,nu veau asta, veau aia cu pestisoiu!”, plansete mari, ii dau aia cu pestisorul, ,,nu aia!!!”, ,,veau aia cu poltocala”, ii dau cea cu portocala, evident plange iar, si mai tare, si mai zgomotos, ,,nu veau nici aia, veau alta!”, ,,care alta?” intreb eu, dupa care urmeaza un plans lung, zgomotos cu dat din maini si picioare, cred ca stiti si voi. Incerc sa il tin in brate, uneori ma lasa, uneori ma alunga, ma scoate afara din camera, se inchide in camera, sta in usa sa nu pot intra, tipa sa plec, plange sfasietor.

Ma simt neputicioasa, simt ca am esuat, ca nu am stiut sa anticipez criza, ca l-am suprastimulat etc. Ei, ieri am invatat din nou (mai citisem asta, dar nu-mi era clar) ca el doar vroia sa se descarce si avea nevoie ca eu sa ii fiu ataturi, sa il validez, sa fiu langa el, chiar si dupa usa, sa-i spun ca sunt acolo, ca nu-l las singur, chiar daca ma alunga. Primele dati cand a facut asa a fost foarte greu. Imi venea sa intru cu forta dupa el, ceva m-a oprit. Am preferat sa stau lipita de usa, iar el periodic intreba: ,,mami?” in timp ce plangea foarte zgomotos. Il asiguram ca sunt acolo, iar cand e pregatit vin langa el. Vreau sa il iau in brate, nu ma lasa sa il ating sau sa il iau in brate. Otilia sustinea ca ei nu se linistesc singuri, nu au nevoie de izolare ci vor sa fie curtati, vor sa stie ca mama e langa ei, chiar daca ei aparent o alunga, o lovesc (in crize unii copii lovesc), vorbesc vrute si nevrute, insa ei doar se descarca. De aceea nu e ok time out-ul, time out = retragerea iubirii, atat. Pe cand in momentele alea ei au cea mai mare nevoie de iubire, de o imbratisare (daca o accepta), au nevoie sa fie validati, sa fie intelesi. Chiar daca copilul aparent isi ia singur time out, adultul ar trebui sa fie in preajma si disponibil sa ii fie alturi. Nu cred in teoria copilului care se linisteste singur! Doar se resemneaza, ,,pot urla oricat, oricum nu-i pasa nimanui!”. Eu asa simteam, plangeam, eram suparata, simteam ca as putea sa mor si oricum nu i-ar pasa nimanui. Si uneori si acum simt asa…

Si mai cred ca tarie ca un copil luat in brate, inteles, validat, incurajat o sa ajunga un adult echilibrat. Nu, nu il rasfata, nu il recompenseaza faptul ca e luat in brate cand are o criza! Il ajuta, il hraneste, cum i se ofera hrana cand ii e foame, tot asa e normal sa-i oferim afectiune cand e la pamant cu toate.

Despre pedepse si recompense nu o sa insist mult, e un subiect ce mie deja mi-e clar. Cred cu tarie in explicatii, cred cu tarie ca pedeapsa NU ajuta cu nimic, doar distruge, rezultatele sunt doar DE MOMENT, copilul creste cu frica de parinti, cu neincredere si nu intelege de ce e pedepsit sau lovit ca a facut ceva. Pe cand explicatiile ajuta, chiar daca aparent ei par ca nu inteleg. Otilia zicea ca unui om poti sa ii spui o data sau maxim de doua ori ceva si deja a inteles, i s-a imprentat in creier (ea a explicat mai frumos, cu neorostiinta si alte cele). Copilul exploreaza, e curios, e normal sa incalce limitele, regulile, dar de aceea suntem noi parintii langa ei, sa le reamintim bland, cu explicatii scurte de ce nu e ok.

Despre conectare – unul din subiectele mele preferate. Aici se pot scrie romane. O sa ma rezum doar sa scriu ca si aici am invatat ceva foarte fain si util, conectarea se poate face si prin simpla privire ochi in ochi, copilul simte ca e iubit, ca e dorit, chiar daca e bebelus sau toddler. Din nou, imi faceam 1001 griji ca eu nu stiu sa ma conectez cu pruncul din dotare, ca imi lipseste ceva. Adesea ma uit efectiv la el, ma topesc de dragul lui, el imi zambeste, poate ma si pupa cu balute si rade zgomotos, ei ala e un moment de conectare, desi eu habar nu aveam. Eram stresata ca nu stiu sa fiu jucausa, nu stiu sa fac timp special, nu stiu sa invetez jocuri, ca nu stiu sa-l fac sa rada in hohote, desi el rade in felul lui, se amuza cand ii spun ca iar m-a balit si ma pupa din nou, la fel si iar rade.

Despre timp special – aici rezonez partial, nu mereu imi iese, eu consider ca avem multe momente speciale si neprogramate sau numite asa. De exemplu, acum dupa ce am inceput sa scriu articolul a inceput sa planga ca i se darama turnuletul Lego, m-am oprit din scris si am mers si m-am jucat cu el, l-am ajutat, am facut si roll play cu pisicuta, tigrisorul si elefantul, ne-am amuzat putin si mi-a spus in joc cateva lucruri noi, temeri noi, pe care nu le stiam. La fel avem momente speciale afara, la locul de joaca, in autobuz, la rand la posta etc.

Despre joc – aici mi-ar fi placut un curs intreg numai despre asta, asa fain e! Asa faina e Otilia, am ras, ne-am amuzat, ne-am identificat ca mame, ne-am identificat copiii. E ciudat ca am nevoie de un curs ca sa invat sa ma joc, imi lipseste imaginatia la capitolul asta. In joc copilul e cel care are puterea, el face cum si ce vrea el, iar parintele e acolo doar pentru a ajuta copilul, nu pentru a face el reguli, le face in viata reala, in joc e randul copilului sa face reguli, sa aiba puterea. Aseara cand urma sa plecam spre casa, Matei mi-a spus ca vede o cabana si niste hoti la parterul unui bloc. Mi-a zis: ,,mami e doal imaginal, ne pefacem”. Avand inca mintea jucausa de la curs, i-am dat curs jocului. L-am intrebat ce vrea sa facem cu hotii, mi-a zis: ,,veau sa stigam Cucadudaldoo!”, si am strigat, nu foarte tare, ca sa nu deranjam. Dupa aia, l-am intrebat inca o data, ce sa mai fac, mi-a zis sa mai strig o data, si am strigat, inca o data, si inca o data, la un moment dat a zis si el. Iar in final mi-a zis ca hotii au plecat in strada. Hotii, omul negru sau alte ,,chestii negre” ce le vad copiii zicea Otilia ca sunt fricile lor, multe frici de tot felul adunate si refulate. Ma bucur ca am invat sa ma joc putin, si sa le alungam in strada. Hotii sunt din cartea “The musicians of Bremen”, iar “Cucadudaldoo” face cocosul sa alunge hotii. Cartea e cam mare pentru el, e pentru copii ceva mai mari, e greseala mea ca nu am verificat inainte sa i-o dau, unele imagini, de exemplu cea cu hotii, l-au speriat putin.

Sper sa mai vii in Baia Mare Otilia! Sper sa fie un curs mai lung. Iti multumesc pentru ocazie, la fel cum ii multumesc si Ancai care m-a invitat si a insistat sa ajung, ea a si organizat totul.

A fost o experienta tare faina, da, stiu ma repet. Va recomand si voua sa mergeti la acest gen de cursuri cand aveti ocazia, iar in absenta lor sa va jucari mult cu copiii, ajuta mult, vindeca mult, conecteaza mult, inclusiv adultul.

Anamaria, Citim cu drag

De aceeasi autoare, citeste si Deserturi și gustări sănătoase pentru copii mai mici sau mai mari & Ce carti mai citim noi la 2,5 ani

Sursa foto- aici