Te iubim oricând, Ștefan!

Anul ăsta, la un moment dat, ne-am urcat în mașină toți patru și am plecat în Turcia.
Drum lung până la ‘Stanbol, mon cher! Sau cum s-o spune în turcă.
Pe drumul ăsta lung, între un radio, un CD, o conversație, niște activități mai mult sau mai puțin educative pe bancheta din spate, o alergare pe câmp (cum spuneam aici), Ștefan (3.5 ani) începe dintr-o dată (asta cu dintr-o dată este tot timpul discutabilă și la adulți și la copii – gândurile rulează în fundal de ceva vreme și la un moment dat le verbalizăm):
“Vă dau foc. Și ție, tata! Și ție, mama! Și ție, Matei!”
Eu fac pe neputincioasa: “Nuuu, Ștefan! Te rugăm, nu ne da foc! ORICE, dar numai nu ne da foc!”
N-ai să vezi!
“BA DA! Vă ard pe toți! Și pe tine și pe tine și pe tine. Și după aia îmi fac casa mea, cu curte și lift!”

Eu când aud de casă la curte încep să salivez!
Matei (6 ani), neumblat la cursurile Otiliei Mantelers de Joc și Emoții, intră pragmatic în concret:
“Aha, așa, ne dai foc! Și și, după ce faci?! Cu cine stai? Ce adult are grijă de tine? Cu liftul (cu liftul!) cine te coboară? Dacă vrei să mergi la magazin să iei o pâine, CINE te trece strada? Autorizație pentru casă ai?”

Pe mine mă pufnise ditamai râsul de atâta real în atâta imaginar, dar nu am scos un pâs!

Și a ținut-o Ștefan al nostru așa vreo 10 minute. Cu focul, cu casa, cu liftul. A găsit și o soluție (o familie adoptivă cu doi copii – M. și A.).

Eu “Nu și nu, te rugăm, cruță-ne, Puternice Ștefan!”, iar Matei tura-vura cu autorizațiile lui de construcție.

Și atunci, Soțul-Dragul, super inspirat, levitând deasupra pădurii ca de multe ori a început și el: “Te iubim și dacă ne dai foc, Ștefan!”, “Te iubim și dacă îți faci casă pe pământ și nu ne iei cu tine (EU nu știu ce să zic despre asta!)”, “Te iubim și dacă te muți cu M. și A.! Te iubim oricând, Ștefan!” Și a ziiis și a tooot zis treaba asta vreo 5 minute.

Și pe măsura ce vorbea, Ștefan începea să extragă câte un “rău”: “Pe tine nu te mai ard, tata!”; “Nici pe tine nu te ard, mama!” “Nici pe tine, Matei!” “Și vă iau și pe voi în casă (ALELUIA!)”.

Ștefan știa foarte bine că spune o poveste (și pe lângă el orice alt copil), noi știam foarte bine că spune o poveste și că nu are o sticluță de gaz dosită în portbagaj. S-a simțit conectat (în vacanțe ne simțim conectați mult mai mult la cei apropiați nouă), s-a simțit în siguranță să dea afară ce adunase în căpușorul lui și a început. 🙂

Voia doar să vadă, încă o dată, dacă iubirea noastră este NECONDIȚIONATĂ. Unde iubire necondiționată NU înseamnă lipsa limitelor și a regulilor!

Maria, MaNa

Credit foto: Fotografii de familie