Tatăl statistic și tatăl din viața noastră
Dacă vom face săpături după date statistice privind implicarea taților în viața copiilor, în special în primii ani de viață, datele nu-l vor pune într-o lumină prea favorabilă pe tatăl statistic.
Tatăl statistic petrece mai puțin timp cu copilul/ copiii din o mulțime de motive.
Unul logic și de bun simț este acela că tatăl statistic nu are lapte, iar acum multe mame alăptează. În primele luni de viață, cam toată viața copilului este legată de alăptare și de somn.
Tatăl statistic intră mai rar în concediul de creștere a copilului pentru că el câștigă mai mulți bani. Este o decizie rațională la nivelul unei familii ca tatăl statistic să meargă la serviciu pentru că altfel bugetul familiei ar fi dezechilibrat și ar avea de suferit toată familia și mai ales copilul. Știm cu toții că niciun copil nu crește doar cu aer și dragostea părinților. Iar producătorii de produse bebelușești speculează din plin dragostea părinților pentru micile comori din viața lor.
Așa că tatăl statistic merge la birou pentru a plăti o pereche de blugi pentru copii de 80 de cm care costă mai mult decât ultima sa pereche de blugi cumpărată acum 3 ani.
Tatăl statistic iese ocazional la bere, uneori la fotbal, alteori la teambuilding, în timp ce mama statistică alăptează, citește pe internet despre pârțurile copilului, să știe exact care e nivelul optim de decibeli al pârțurilor, caută noi rețete de piureuri pentru bebeluși și lista poate continua…
Pentru un număr necunoscut de norocoase, tatăl nu arată chiar ca în statistici. Unii sunt total pe dinafara statisticilor, alții sunt un mix.
Fotografie Copyright D’Alex Photography
Tatăl din viața unora din noi este mai degrabă partenerial, mai degrabă implicat, mai degrabă tată, și mai puțin statistic.
Vorbind cu unele prietene care astăzi nu sunt mame, dar își doresc să fie în viitor, m-au întrebat ce cred eu că e cel mai important, ce mă ajută cel mai mult, ce sfat le dau:
- Implică-l pe tată! Încă dinainte de a fi gravidă. Cere-i ajutorul.
Pentru aproape toate a părut un sfat inutil.
- Ei nu sunt prea sensibili (bărbații). Ei nu se prea pricep! Ei nu știu, n-au răbdare, nu pot, nu le iese etc.
Aceasta este variațiunea răspunsurilor primite.
Așa că mă întreb, gândindu-mă la portretul tatălui statistic neimplicat în viața copiilor, oare cât de mult contribuim noi mamele statistice sau nestatistice la portretul tatălui statistic?
Oare cât de nepartenerial este tatăl în realitate? Și cât este în mintea noastră?
Și cât de mult mintea noastră contribuie la consolidarea tatălui statistic nepartenerial?
La un seminar la care am participat recent, am aflat un detaliu foarte interesant. Că există lucruri pe lângă care trecem zi de zi și pe care nu le vedem pentru că nu avem o celulă în creier care să îl definească. Multe și mulți dintre noi nu avem o celulă pe creier cu imaginea tatălui implicat, partenerial. Avem o celulă doar cu tatăl statistic.
Este posibil ca după ce creăm această celulă pe creierul nostru, tatăl implicat să răsară pe străzi mai ceva ca ghioceii de 1 Martie.
Vă provoc să creăm împreună această celulă pe creier!
Aștept pe crestemoameni@gmail.com povești cu tați implicați scrise de ei înșiși sau de mame care îi au drept parteneri sau povești scrise de copii mai mici sau mai mari despre tații lor.
Este o provocare continuă, dar promit să premiez cele mai frumoase povești cu cărți la fel de frumoase.
Povestea mea, despre tati al nostru, o găsiți aici: Cum se implică tații în creșterea oamenilor?
Noi avem un tatic real, care – statistic- a legănat mai multe ore decat am leganat eu, care a alimentat, vegheat si alinat mult mai mult decat am facut-o eu. Eu m-am intors la serviciu cand Clara avea 5 luni. Acum are 3 ani si 5 luni. Doarme in patutul ei. Mergem seara la culcare toti. Ma tine de mana pana adoarme. Dupa cinci minute vrea sa o tina tati. Nu ma deranjeaza. Ma bucura!
Exista si tatici dedicati in sensul ca au gija de cel mic, il alinta, il saruta, ii ofera tot ce pot ei in timpul pe care-l pot aloca copiilor. Pentru acestia dintre ei care stiu valoarea familiei problema pare a fi mai mult lipsa timpului si oboseala de la sfarsitul unei zile de lucru… Si totusi calitatea si nu cantitatea conteaza. Da, exista si tatici dedicati, cred ca trebuie sa fim si noi mamicile mai ingaduitoare cu ei si sa le apreciem eforturile si poate se vor stradui si ei, taticii mai mult. 🙂
Cu primul copil cred ca am petrecut mai mult timp la joaca si la plimbat pe camp sa adoarma in carucior. Al doilea – venit la apropae 2 ani – n-a beneficiat (cred eu) de aceeasi atentie ca si primul. Nici n-a solicitat.
Si totusi, seara cand ajung acasa singurul care-mi sare in fata cand intru pe usa e cel mic (acum are 2 ani si 6 luni). Se bucura, topaie, striga „tati” si nu asteapta decat un pupic dupa care fuge inapoi la joaca lui,
Si se mai bucura de 20-30 de minute de joaca cu mine seara.
Si totusi, cand ii doare ceva, au ceva probleme de sanatate – tot mama e cea care le ofera confortul psihic. Nu cred ca pot eu sa suplinesc grija materna niciodata, nu de alta dar am impresia ca sentimentul patern e cultivat, nu e instinctiv, ca al mamelor.
Deci pana la urma cred ca si eu fac parte din statistica…. 🙂
Andor, cred ca sunteti prea dur cu dumneavoastra. Faptul ca ei merg la mama cand ii doare ceva nu inseamna ca nu sunteti un tata foarte bun. Spre deosebire de nastere si alaptare care sunt apanajul mamelor, un tata poate face orice. Mamele nu se nasc neaparat cu insticte si grija materna. Multe mame si le cultiva. De multe ori am avut momente cand nu mai stiam ce sa mai fac, cand plangea copilul si el s-a calmat la tata, care era mai calm. Uneori copiii sunt agitati pentru ca noi parintii suntem agitati. Iar mamele lauze, novice in alaptarii sunt cu siguranta foarte agitate. Asa ca prezenta calma a tatalui e un medicament. Continuati ce faceti ca faceti bine. Ascultati mult copiii si mai cititi pe aici si pe unde mai reusiti, pentru ca sper sa transmitem informatii valoroase cu povesti ale parintilor mai tabaciti in domeniu.
Cunosc si eu un tatic real, care sper sa devina regula, nu exceptie. Este tatal baietelului meu si, inca din prima zi si-a luat rolul in serios.
Nu putine au fost ocaziile in care tati a reusit sa-l calmeze pe Vladut, sa-l adoarma sau sa-l hraneasca exact atunci cand eu eram pe punctul de a capitula.
Tati stie sa absoarba crizele mele de nervi, frustrarile si oboseala si sa trimita inapoi energie pozitiva. A inteles ca mami are nevoie sa faca si altceva decat sa schimbe scutece si sa-l legene pe bebe, asa ca a facut tot posibilul ca eu sa ajung la cursul de fotografie pe care l-am tot amanat de ani de zile. Vladut avea pe atunci 8 luni si inca era dependent de mine, dar tati m-a asigurat ca bebe va fi in siguranta. Si asa a fost.
Am incredere in tati ca are grija de Vlad cel putin la fel de bine ca mine si-mi vine sa-i multumesc zilnic pentru rabdare, empatie si generozitate 🙂
Cred ca de cand ma stiu am dorit un sot si un tata implicat in tot ce tine de copii iar sufletul meu pereche este acel om. Din prima zi de cand a venit pe lume prima fetita a fost alaturi de ea, a schimbat primul scutecul si a leganat-o cand eu nu imi revenisem dupa operatie. A stat de veghete cand a fost bolnava, au mers pe patine impreuna si a invatat-o sa mearga pe bicicleta. Sunt doar cateva dintre motivele prin care ii multumesc ca este alaturi de noi. La bb 2 este expert iar eu pot sa merg linistita fara nici o grija cand sunt cu el copii. Sper ca si alti tatici sunt asa si nu se gandesc ca doar daca suntem material sustinute mai mult de catre ei este suficient iar familia este mereu impreuna indiferent de situatie. Nu il laud des insa stie cat de mult este iubit de mami, Alesia si Vlad 🙂
Foarte interesanta aceasta celula 🙂 Eu stiam ca ii zice retea neuronala si se creaza prin credinta si acceptare. Toate persoanele din viata noastra sunt atat cat le dam noi voie sa fie si se manifesta conform asteptarilor noastre. Daca cultivam increderea in partenerii nostrii de viata atunci nu vor mai exista „tatici statistici”.
Consider ca ai dat cel mai bun sfat prietenelor tale!
Hei Mimi!
Taticul asta statistic cred ca e pe cale de disparitie, nu? Din ce in ce mai des aud despre tatici implicati tot mai activ in treburile casei si cresterea copiilor. Ceea ce ma bucura nespus. Mi se pare foarte interesanta chestia asta cu celula din creier care ne ajuta sa definim lucruri. Are logica
Si noi ne bucuram de un tata implicat si dedicat, care, chiar daca nu are intotdeauna rabdare cu cea mica, macar se descurca cu brio la treburile casei. Eu, de exemplu, am uitat cum se foloseste aspiratorul.
Ideea e ca pot pleca linistita de acasa oricand fara sa imi fac nicio grija.
Si eu tind sa cred ca taticul statistic e pe cale de disparitie! Cred ca celula de pe creier cu imaginea tatalui neimplicat se regaseste mai curand la mamele, bunicile noastre si care au ca substrat o mentalitate invechita! Taticul nostru este unul implicat activ, bineinteles in limta posibilitatilor! In 2 ani cred ca pot numara pe degete iesirile la o bere! Hai ca l-am laudat cam mult si daca vede si-o ia in cap! Ideea este ca trebuie sa-i incurajam, sa le criticam cat mai putin stangacia!
Sotul meu e prea mult implicat in cresterea copilului. Cand copilul era nounascut se certa cu mine despre cum trebuie facut baita coplilului, cum trebuie imbracat, ce sa-i dau de mancare. Uneori mi-ar placea sa-l trimit sa ia o bere cu prietenii dar nu prea are. Cred ca totusi e bine ca mama sa fie pe primul loc langa un copil micut, iar tatal sa o ajute, si nu sa faca pe mama soacra… Sigur faptul ca uneori ma putea inlocui era bine. Cred ca totusi rolul tatalui e mai important cand copilul umbla, e mai maricel, sa se joace cu el, sa-l invete sa mearga cu bicicleta, dar sa o lase pe mama sa fie mama.