Probabil semăn cu tatăl meu care atât a știut să facă sau pur și simplu nu sunt facută să fiu mamă
Din seria poveștilor vindecătoare, astăzi o poveste de la Oana.
Ma numesc Oana, am 34 de ani si un bebelus de 10 luni si jumatate pe care cred ca il iubesc nespus de mult…Cred.
Mama mea nu mai este cu mine de cand aveam 27 de ani. Tatal meu inca trăiește. În linii foarte mari ca sa nu plictisesc, copilaria mea a fost asa: de la 1 la 11 ani am fost crescuta de parintii tatalui meu alcoolic. De la 11 ani, desi si pana atunci stiam exact ce se petrece acasa, m-am mutat cu ei in iad. Beții de 5-6 ori pe saptamana, batai crunte si amenintari la adresa mamei mele, pumni si lovituri de picioare pe care eu le auzeam din dormitor, desi se intamplau in sufragerie. Teroare, intr-un cuvant. O teroare care ma paraliza la propriu si la figurat. A durat foarte multi ani sa o conving pe mama mea sa scape de acest om cu care ma concepuse pe mine. Iar cand s a intamplat o minune si a plecat din casa noastra, a mai durat putin si am aflat ca mama are cancer. A mai trăit doua luni cumplite pana nu a mai fost cu mine deloc.
Dupa o vreme, in care am fost ok si nu prea, in care am inceput sa descarc emotii bine ascunse prin cateva atacuri de panica, discutate pe parcursul unui an si ceva de terapie, a aparut copilul meu. Copilul meu pe care mi-am imaginat ca-l voi naste natural, si-l voi alapta, si-l voi legana oricat ar plange si oricat de greu ar fi.
Dupa multe ore de travaliu cu o dilatatie nesemnificativa, am nascut prin cezariana. Totul bine cu bebe si chiar si cu mine la cateva zile dupa nastere asa cum se intampla deobicei. Inca din maternitate insa bebe m-a clampanit bine de tot asa incat aveam ambii sani cu rana si o usoara senzatie de frica atunci cand trebuia hranit. Insa era pus la san. A venit si momentul externarii. Acasa icterul fiziologic a prins o forma ingrozitoare pentru mine. Probabil orice senzatie ca nu ar fi totul in regula cu copilul meu ar fi prins o forma ingrozitoare pentru mine.
Insa 3 saptamani nu l- am vazut cu ochii deschisi, era moale ca o carpa, nu cerea de mancare niciodata, doar dormea. În mod evident l-am dus la doctor unde mi s-a recomandat internare imediata pentru ca “acest copil trebuie hranit cu perfuzii daca nu chiar cu tub in stomac“.
Am refuzat internarea si am plecat cu inima cat un purice acasa cu copilul meu. Îmi si imaginam cum cine stie ce bacterii ucigase sau virusi rezistenti se vor cuibari in copilul meu prin spital.
Acasa am reusit sa produc putin mai mult lapte cu diverse ceaiuri si granule si pastile, am vorbit cu minim 5 experti/ consultanti in alaptare , cu prietena mea cea mai buna care este medic pediatru, cu sotul meu…
Tuturor li se parea ca nu am lapte suficient, ca neaparat trebuie suplimentat cu formula in biberon. Ceea ce am si facut cu teama ca va muri de foame daca nu este cumva hranit.
La sanul meu tragea de doua ori si adormea. Nu este o exagerare ci maxim de 2 ori! Si dezbracat si imbracat si la 1,2 si 4 ore de la ultima hranire, si mangaiat si leganat si miscat si chiar ciupit, el doar dormea.
Îmi venea sa ma arunc pe geam, am reusit cu brio sa transform alaptarea intr- o obsesie deloc sanatoasa pentru mine.
Evident ca secretia mea lactata nu s-a reglat pentru ca nu exista un copil care sa traga laptele din sanul meu, iar pompa este cum probabil stiti egala cu zero.
Și asa am inceput eu sa ma gandesc ca acest copil pe care il iubesc cum nu sunt cuvinte care sa descrie cat si cum….nu ma lasa…adica ma impiedica sa-i fiu o mama buna! Si luam un pumn de pastile care sa imi faca lapte pe care il scoteam cu pompa si pe care i -l dadeam in biberon. Doar ca… nu acopeream decat o masa pe zi din 10. Si am mai vorbit cu alt expert si alt consultant si altii si altii si am citit mii de pagini si articole despre alaptat de as putea sa scriu o carte acum, doar ca pe la o luna si jumatate laptele meu a disparut de tot.
Stateam doar langa el, nu ma miscam de acolo…ce mancat, ce hidratat, ce lapte? Visez si acum cum copilul meu se hraneste de la mine…Îmi vine sa plang cand vad atatea mame implinite care isi alapteaza comorile pana la cati ani vor ei… Si ma revolt cand aud alte mame care nici nu s-au gandit sa faca asta pentru ca…sanii se lasa de la alaptat…Sau cum sa nu merg in club pentru ca manaca des sau eu stiu ce alt motiv aberant.
Insa si eu sunt in randurile lor, ale mamelor care in parc scot un termos si un biberon cu lapte praf in loc de san. Si sunt judecata din priviri de mamele astea model care le fac pe toate de la alaptat la scutece textile si purtat copii la piept cu mandrie si calm. Al meu n- a stat nici in wrap/sling si alte variante.
Mai nou visez ca am inca un bebelus cu care reusesc ce nu mi-a iesit cu primul…Și visez cum ii alaptez pe amandoi si cum devin brusc o poveste de succes. Adica exact ce nu am fost pana acum.
Chiar as sti ce sa fac daca as mai avea o sansa si daca as putea sa o iau de la capat. Problema cea mai mare este ca traind cu senzatia asta ca nu sunt lasata sa fiu o mama buna, si fiind singura fara niciun ajutor si total depasita de treburile zilnice, alea pe care le faci de zeci de ori la rand pentru ca dupa ce termini sa le iei din nou de la capat, nu am rabdare cu propriul meu copil, ceea ce chiar ma face sa nu fiu o mama buna.
Totul e o lupta la noi, baia, schimbatul scutecului si a hainutelor, adormirea de zi sau noapte, mancatul. Totul e greu cu copilul meu. Nu ii place nimic, nu sta la nimic. Iar mie, mama lui, imi vine sa-l trantesc de zeci de ori pe zi, si cateodata chiar o fac. Și apoi stau cu el in brate si plang ore in sir.
Și uite asa adaug in sacul cu vinovatii caramizi peste caramizi de car in spate un munte care ma striveste. Și chiar daca inspir adanc si o iau de la capat mi se pare din ce in ce mai greu si sunt din ce in ce mai obosita si mai apasata de vinovatie.
Probabil seman cu tatal meu care atat a stiut sa faca sau pur si simplu nu sunt facuta sa fiu mama.
Oana
Citește și Fiecare generație de părinți face propriile greșeli
Foto: mama și copilul- sursa aici
Draga Oana,
Foarte multe mame, mult mai putin incercate decat tine trec prin momente de deznadejde, depresie, stres, oboseala cronica si ajung sa aiba reactii de care nu sunt mandre.
Am scris aici povestea mea de pierdere a controlului.
http://crestemoameni.ro/despre-limitele-materne-sau-cum-pus-ei-o-perna-peste-gura-cu-urlete/ Vreau insa sa mentionez ca viata mea nici nu se compara cu a ta. Am parte de mult sprijin si ajutor din partea familiei si nu numai. Si totusi am reusit sa fac asta.
Cat priveste nasterea naturala, alaptarea etc. ELe sunt minunate si benefice pentru mama si copil. Dar doar atunci cand se petrec fara a produce mai mult rau decat bine. Si eu mi-am dorit sa nasc natural si am ajuns sa fac doua cezariene. Insa n-a fost o dorinta – no matter what. M-am gandit ca nasterea naturala este mai pe gustul meu, analizand insa toate plusurile si minusurile ambelor variante. Si m-am gandit ca indiferent cum voi naste, in functie de context si constrangerile de moment, voi privi partea pozitiva a optiunii finale.
Cat despre cei care te judeca in parc, n-ar trebui sa iti pese de nimeni si nimic. Este important sa stii ca tu ai facut tot ce ai putut pentru binele copilului. Au crescut multi copii cu lapte praf si sunt bine , sanatosi. Spun asta, eu fiind alaptata vreo 2 luni si alaptand de 2 ani și aproape 8 luni. Insa un aspect pe care l-am observat foarte important este ca atunci cand tu incetezi sa ii judeci pe cei din jur dispare si perceptia ca esti judecat. De exemplu este posibil ca uneori sa fie doar in mintea ta ca o mama care isi alapteaza copilul se uita la tine in vreun anume fel de parca te-ar judeca. E posibil ca mama respectiva sa nu te judece deloc. Eu cred ca esti o mama foarte buna, doar ca acum este o perioada foarte grea si ai nevoie sa iti gasesti un echilibru. Pe masura ce creste copilul va fi mai usor din unele puncte de vedere. Sper sa te ajute.
Esti o mamica extraordinar de buna..cu toti mai dam gres si nu ne iasa totul cum ne-am dori….suntem un exemplu pt copii nostri chiar daca nu merg lucruriile cum am vrea noi….nu ma pricep sa spun vorbe mari….dar ma regasesc in povestea ta….iti doresc multa sanatate si putere, puiul tau are nevoie de tine sa fi puternica
Noi, parintii, facem diferite alegeri cu privire la cum ne crestem copiii. Alegerile noastre nu sunt intamplatoare. Sunt legate de context, de nevoi, de constrangeri. Cu totii insa ne iubim copiii. Un film amuzant despre parinti diferiti cu o dragoste comuna http://www.nickmom.com/videos/this-hilarious-video-about-judgey-moms-doesnt-end-like-youd-expect-take-5-daily-links/?adbid=834281853298900&adbpl=fb&adbpr=246157688777989&vcs=social_20150122_39237287&xid=facebook-NM
Draga Oana,
Am citit cu multa atentie povestea ta si iti pot spune cu cea mai mare sinceritate ca nu ai nimic in comun cu tatal tau. In primul rand tu ti- ai dorit acest copil si te- ai informat sa- i oferi ceea ce- i mai bun: sa se nasca natural( tu ai incercat, nu s- a putut) , sa- l alaptezi , sa- i oferi dragoste . Acele lacrimi care- ti curg pe obraji vin din iubirea ta nemasurata pe care o ai pt el si neputinta pe care o simti si poate teama sa nu sufere asa cum ai facut- o tu. Oana , tu nu esti tatal tau! Tu esti o mamica devotata care incearca tot ce- i mai bun pt copilul ei. Nu- ti fie teama! Usor , usor si copilul tau va raspunde chemarilor tale. Toate mamele am intampinat dificultati la inceput. Iti spun din propie experienta
Oana, cred ca ar fi nevoie ca si acum sa ceri ajutorul. Al sotului, al prietenilor, dar cel mai bine a unui psiholog. Starile pe care le traiesti nu iti fac bine nici tie, si cu siguranta acest lucru se rasfrange si asupra bebelusului.
Faptul ca vorbesti despre o problema, pe care o constientizezi, este cel mai bun lucru pe care l-ai pute face pentru tine si copilul tau, copil pe care din ceea ce scrii, mie mi se pare ca il iubesti. Cere ajutor, poate fi o depresie post-natala mai tarzie, datorata dificultatilor pe care le-ati intampinat.
Intr-adevar e posibil ca mamele sa te judece, dar te judeca pentru ca nu stiu povestea ta; poate cred ca nu ai vrut sa alaptezi sau sa iti porti copilul. Fiecare din noi e diferita si fiecare crede ca stie ce e mai bun pentru copilul sau. Di pacate avem aceasta impresie, ca stim ce e mai bine si pentru copilul altora si poate privirile pe care le simti, le simti pentru ca tu ti-ai dori mai mult, ti-ai fi dorit sa iti iasa toate acele lucruri, alaptat, purtat, scutecit textil si ai ramas cu regretul ca nu ai reusit.
Dar esti puternica si o mama minunata, ai doar incredere in tine si in ce poti face.
Mult spor si multa putere!
copilul simte incordarea ta si de aia e revoltat..presiunea de a fi o mama buna, cu timpul , cu exersarea vei capata incredere, sa mai faci si al doilea copil…te va face sa te maturizezi emotional inca cativa ani…
Pentru orice problema insurmontabila privind alaparea eu te sfatuiesc sa iei legatura cu dr jack newman…are si cont pe fb…el recomanda in cazurile in care s-a incercat cu orice altceva si un medicament…numele nu mi-l amintesc si care se pare ca va creste lactatia garantat.
exista cazuri de copii care intra intr-o stare ketonica de la insuficienta alimentatiei si cu cat manca mai putin cu atat vir manca mai putin pentru ca organiamul lor intra intr-un cerc vicios…cazurile sunt foarte rare…dar in experienta lui de 30.000 de consilieri in alaptare a intalnit cateva cazuri.
si euca mama am avut momenye de disperarecand copilul protesta la spalat, la dormit…la tot…cheia este in tine…in increderea in tine….asta nu e o siperputere pentru multe dintre noi ci pur si simplu se exerseaza, eu la al doilea copil am avut mai multe ” probleme” si cred ca daca fac al treilea copil o sa fiu o mama mult mai buna datorita experientei de a discerne intre esential si neesential, ex baita…nu ii place nufacem…bebelusii nu sunt mizerabili, raceste..trece de la sibe mai curat si mai repede fara nici un fel de tratament, febra este minunata…inseamna ca se vindeca, are diaree…va trece si fara regim doar cu iubire…curat intr-o zi.
tot ce conteza este ca il iubesti…restul sunt detalii. Sunt lucruri pe care le faci cu cele mai bune intentii cu informatile pe care le aveai la un moment dat si cu experienyele anterioare. Iarta- te esti o mama buna!
Oana dragă, sufletule cald, tu esti puternică. Ești, pentru că încerci, pentru că îți pasă să oferi puiului tau o viață mai bună și o copilărie mai frumoasă decât cea de care ai avut parte tu. Te rog să dai o șansă trecutului tau dureros să se vindece. Trebuie să o faci pentru că meriți, pentru copilul tău, pentru nepoții pe care îi vei avea, pentru că poate acesta este rostul tău. Pentru că tu vei fi cea care oprește violența care a trăit atâtea generații în familia ta. Cred cu tărie că și tatal tau și mama ta au fost victime la rândul lor, dar ei au fost prea slabi să pună capăt acestui lanț.
Universul însă, a vrut ca tu să fi mamă. Acest copil poate să fie calea ta spre vindecare, el este aici pentru tine iar tu ești aici pentru el. În tine există energia să îți duci la capăt menirea, trebuie doar să îți amintești cât esti de puternică și să urmezi vocea sufletului tău, care cu siguranță nu o să te trădeze. Nu lăsa cicatricile trecutului să îti saboteze viața și luptă în continuare. Este cumplit de greu, dar știu că oamenii ca tine reușesc când își doresc.
va multumesc tare mult pentru caldura cu care mi-ati scris.si pentru ca ma simt putin mai bine acum.si pentru ce am spus eu si pentru ce ati spus voi!!
Draga mama,
Eu am avut o copilarie perfecta… aproape, si sa sti ca nu glumesc si totusi … .
La primul copil am patit ca tine si tot asa ma invinovateam. La al doilea am alaptat cu adaos de praf pana la 5 luni. La al treila deja nu mai ai frici si stresuri, nici nu l-am mai cantarit si masurat 🙂 si mi zice acum la 8 ani zilnic “te iubesc” si “esti cea mai buna mama din lume” pentru ca abia la al 3-lea ma invatat sa dau … . 🙂
La al 3-lea, asistentele din spital mi-au spus sa-mi iau gandul de la alaptat dupa 2 nereusite. Le-am lasat sa zica ce vor, dupa 3 zile de la nastere m-am dus acasa si cu ajutorul homeopatiei am alaptat cu succes pana s-a autointarcat ingerasul 🙂
La fetita incercasem ca si tine toate medicamentele, prafurile, ceaiurile, berile, laptii si tincturile lu’ peste prajit cu succese partiale.
Doar medicul homeopat a reusit sa refaca legatura, sa trateze concomitent piticii de pe creierul meu cu cei ai bebe-ului 🙂
Si apoi, daca-mi arati o mama perfecta pe lumea asta … io o mananc, pe pita prajita :))
KEEP CALM AND KEEP GIVING BIRTH TO MORE CHILDREN! 🙂
Of…de unde sa incep si unde sa termin cu cate momente de cumpana, de deznadede si dr dezamagire am avut de cand sunt mama!
Cate ganduri negre, ca nu sunt o mama buna, ca nu fac destul pt puii mei, ca imi pierd rabdarea cu ei, ca……ca……ca.
Pe scurt, aceasta depresie a ta este potentata si de acele experiente pe care le-ai perceput ca pe niste esecuri (cezariana, alaptarea). Asteptarile noastre sunt intr-un fel, realitatea uneori difera si ne ingenunchiaza.
De cate ori nu m-am simtit infranta, insa realizez, chiar si din povestea ta, ca nu sunt singura care simte asa.
Nu vreau sa scriu clisee, ca va fi mai bine, ca veti evolua impreuna, tu si copilul tau. Dar asa va fi, vei vedea. Copilul tau te invata cum sa-l cresti si cum sa-l iubesti.
Buna, si eu am patit la fel cu alaptatul plus doua mastite. Imi era ciuda si nu stiam ce sa mai fac. Dupa o luna am discutat cu o moasa, experta in alaptare, incercand sa gasim o solutie. Nu s-a gasit solutia insa doamna aceasta, in loc sa ma chinuie si pe mine si pe bebe, m-a invatat ca CEL MAI IMPORTANT ESTE CA MAMA SI COPILUL SA FIE FERICITI, indiferent cum e hranit. Doamna aceasta m-a facut sa fiu mai impacata cu mine insami, sa merg mai departe. Alaptatul nu te face cea mai buna mama, trebuie doar sa iti dai voie sa te bucuri de copilasul tau.
Draga Oana, si eu am avut, ca mai toate mamicile, problemele de care povestesti. Incet-incet am descoperit urmatoarele: plimbarile dese in aer liber imi faceau bine si mie si copilului. Fredonam un cantecel atunci cand copilul urla iar eu nu mai stiam care este cauza – ma linisteam intai eu apoi si copilul. Si acum, la cei 4 ani, fetita mea se linisteste imediat la auzul acestui cantecel. Discutiile cu alte mamici (in general femei necunoscute care isi plimbau copii in parc) ma faceau sa inteleg ca nu sunt singura care are aceste probleme, si in consecinta, le dadeam mai putina importanta. Cel putin pentru scurt timp functiona. A doua zi vorbeam cu alte mamici s.a.m.d. Nu discutam cu prietenele/mama/soacra/sotul. Numai cel care este in situatia ta te poate intelege si te ajuta sa nu dramatizezi. Cu alaptatul am avut aceleas probleme, dar…. noaptea, cand ma odihneam bine lactatia era forte buna, si lasam copilul sa suga noaptea iar ziua ii faceam biberon. Mai lasam din treburile casnice….
Toate trec, peste cativa ani vei zambi cand iti vei vedea copilul si vei fi plina de mandrie pentru ce ai reusit sa faci, pentru forta si spiritul tau de mama!
Draga Oana,
Am sa incerc in cateva cuvinte sa ti spun despre experienta mea cu cei doi copii.L am nascut pe baietelul meu pe cale naturala si crede ma,nu a fost deloc o experienta placuta. Dupa o sarcina cu cerclaj si 3 luni de stat in spital la pat cu perfuzii medicul a decis aa nasc natural.dupa ce mi a fost indusa nasterea si dupa cateva ore de travaliu si o dilatatie nesemnificativa am fost pusa sa inping .rezultatul? Copilul a ramas blocat intre oasele bazinului si cu multe incercari ale moasei care era efectiv cu tot corpul deasupra mea a iesit si bebele meu,care era vanat ,nu avea semne vitale.multumesc lui Dumnezeu,medicii au reusit sa l readuca la viata,dar am avut probleme .copilul avea spasme,ventriculii cerebrali mariti…dupa un an de terapie am scapat si acum e un copil sanatos.intradevar,l am alaptat exclusiv la san pt ca nu a acceptat biberonul,nici macar cu laptele meu si am continuat sa l alaptez pana la 3 ani.au fost multe momente cand pur si simplu nu mai aveam un strop de lapte,dar frica(neonatologul mi a spus la nastere ca in starea lui trebuie alaptat exclusiv la san pt a avea sansa de a fi un copil normal)si dorinta copilului de a suge m au ajutat.dar,una peste alta,nasterea naturala mi a lasat multe amintiri urate,cicatrici si durere.la al doilea copil am ales din start cezariana.am avut o aarcina similara cu prima,cerclaj,repaus total,etc.dar am nascut prin cezariana in 10 min un copil care tipa si se agita din prima secunda,care mi a fost pus in brate la cateva secunde dupa ce i am auzit glasciorul.laptele mi a venit la fel de repede ca la nasterea naturala,dar,surpriza,bebe nu il prea placea.datorita refuzului sau de a suge in cateva luni laptele a ajuns sa i asigure maxim 2 mese oe zi.i am introdus formula de lapte si recunosc,m am simtit ingrozitor,desi avea doua mese pe zi la san.simteam ca nu sunt buna nici macar sa mi hranesc copilul .dar asta era doar in mintea mea.cea mica are acum 19 luni si inca o alaptez,dar mai mult ne jucam cu titi.nu te invinovati!la mine ,acelasi san care a hranit 3 ani exclusiv un copil nu a hranit nici macar 4 luni exclusiv un altul.
Concluziile mele:
– nu te compara cu nici o alta mama si nu compara nici copilul cu alti copii
-nasterea naturala nu este intotdeauna cea mai buna solutie
-cezariana nu este “satana”,din contra(dupa cezariana in 6zile eram ok,pe cand dupa nasterea naturala 2 luni abia m am asezat pe scaun,am avut zeci de crize hemoroidale,etc)
Copiii nostri sunt minunati si indiferent de tipul nasterii,daca sunt sau nu alaptati la san,toti au aceleasi sanse.
Si toate mamele care isi fac mustrari de constiinta ca tine,sunt niste mame minunate pt ca sunt interesate de viitorul si sanatatea copiilor lor si merita tot respectul .
draga mamica. Esti o mamica normala. Fiecare avem reusite si esecuri: eu nici nu le mai vad ca esecuri, ci adaptari ale situatiei.
Dar inainte de toate esti un copil care ai suferit crunt in copilarie, si suferintele inca te urmaresc. Vestea mai putin buna e ca suntem multe ca tine: da, si noua cosmarurile din copilarie s-au activat si ne-au deformat maternitatea. Vestea buna este ca asa invatam sa ne descoperim, sa ne iubim sufletul asa cum e: cu hopuri, cu noduri, sa ne iubim si acceptam cu adevarat!!!
Nu sta dragostea pt copil si pt tine in o taietura de pe burta sau in kg de lapte produs. Am avut eu in congelator vreo 3l :))) din perioada cand aveam si copil cu icter nu manca mare lucru (primele 3 sapt. a stagnat din greutate). Nu sta dragostea nici in cat de curat faci pt el. Si nici in baile zilnice (da, am ajuns sa ii fac baie la 2-3 zile pt ca nu eram in stare, in rest dusulica la chiuveta la fundulica).
Conteaza insa fiecare clipa de zambete, alintari, dragalasenii. Conteaza tu sa te iubesti pe tine, si iubirea va radia, se va rasfrange si va revarsa in valuri valuri. Hai: iesi afara la soare si razi, faceti cateva plimbari in 3, si viata va fi mai buna.
Eu la sfarsitul zilei cand in sfarsit adoarme si reusesc si eu sa ma adun si sa.mi aud gandurile, in acel moment in care realizez toate greselile mele fata de copilul meu , cand stiu ca nu mai pot intoarce timpul sa repar ceva si ca maine o voi lua de la capat spun asta: Doamne, indrepteaza Tu cu harul tau , in sufletul copilului meu tot ce eu am gresit sau stricat si ajuta.ma maine sa fiu mai buna!
…cat de mult va inteleg!
Subscriu si eu acestor comentarii si sunt in asentimentul vostru; ma trec fiori, la propriu, cand citesc randurile acestea, pentru ca si eu am trait exact aceleasi emotii negative, legat de alaptare. Pentru ca am avut rani, copilul fiind puternic- 4,400 kg la nastere, areola neformata, fiind primul copil, si asistenta de specialitate fara succes, in cazul meu, desi am nascut intr-o maternitate serioasa din str. Occidentului (pt ca nu vreau sa denigrez pe nimeni), unde, teoretic, ti se explica totul, dar, practic, nu s-a reusit deblocarea canalelor galactofore, in cele 5 zile din maternitate, probabil ca s-a instalat, inca din primele zile, un fel de furie a copilului fata de supt; a participat din prima clipa la supt, a tras cu putere, fiind voinic, am insistat, cu toate ranile pe care le aveam, sa-l pun la san, dar se enerva, vizibil frustrat de faptul ca nu curgea laptic, usor si mult, cum si-ar fi dorit, si devenea furios, pe buna dreptate. Asta in conditiile in care sanii ‘crapau’, la propriu, de lapte, fiind tari, durerosi si fierbinti. Am stat cu sanii pe-afara, asa cum ma sfatuia personalul medical, am folosit Garmastan, care, in 2004, cand am nascut eu, era singurul cel mai bun in vindecarea ranilor si care nu dauna copilului, fara succes, insa. Sunt si eu, ca si voi, o persoana care renunta la tot pentru copilul ei, si mi s-a parut de la sine inteles, sa fac orice este omeneste posibil, sa-i ofer ce-i mai bun in viata asta; mai ales ca era prima experienţa impreuna si una dintre cele mai importante ale vietii, asa cum o vedeam eu si cum cred si acum ca este alaptatul. Cu toate eforturile supraomeneşti, depuse, incluzand febra laptelui, nesomn absolut, prin asta intelegand 3-4 ore de somn adunate in 24 de ore, formate din fractiuni de jum. de ora, max. 1 h, respectat toate instructiunile, ca la carte, despre ceaiuri pe care sa le consum in cantitati uriase, alimentatie perfecta pt mine, nu am reusit sa surmontez aceasta problema, timp de 7 luni jumatate, cat am pompat laptic, cu pompa tip seringa de la Chicco. Recunosc ca deciziile mele au fost influentate, pe atunci, si de lipsa de informatii, in 2004 nefiind atat de accesibil totul d.p.d.v. informational. Pe atunci inca se mergea foarte mult pe informarea prin citit carti groase (Mama si copilul, s.a), pe experienta medicala si pe cea a mamelor noastre. Si, bineinteles, actionand sub influenta a ceea ce simti si cum crezi ca e mai bine, dupa cum iti dicteaza constiinta. Si acum as fi ales la fel, sa extrag cu pompa, atat timp cat exista lapte, indiferent de sacrificii. Astea chiar nu mai conteaza acum, cand privesc inapoi. Eu am fost, totusi, un caz fericit, prin faptul ca lapte a existat destul de mult cantitativ, doar ca nu am reusit sa-l conving pe domnisorul meu, sa-l extraga singur. Am acceptat, insa, compromisul de a alterna cu cateva mese de lapte praf, intre cele cu lapte matern, atunci cand se impunea. Am fost foarte nefericita sa accept asta, dar am inteles, desi sunt capoasa cand vine vorba de ambitii, doctoritele care mi-au explicat foarte clar ca e mai important sa asigur echilibrul copilului, decat ambitia personala, de a atinge obiective ale mamei. Si ca oricat m-as fi sacrificat eu sa pompez lapte, tot nu as reusi sa-i asigur toate mesele de lapte matern, din lipsa de timp suficient pentru pompare, mesele fiind si la jumatate de ora, sau 1 ora lumatate max., la inceput, timp in care nu reuseam sa extrag, plus ca ar fi insemnat sa extrag non-stop, neavand timp sa ma alimentez/hidratez, ca sa mai poata exista altul nou. Plus efortul prea mare pt sani, care erau extrasolicitati de pompa. Pentru ca asta a fost mai mult decat orice, in cazul meu, tinta suprema, de a-l alapta ca la carte, indiferent de sacrificii. Si am inteles ca e mai presus decat vointa mea, bineinteles, dupa ce m-am convins ca am facut tot ce tine de mine, conformandu-ma cu mese alternative, dar cu izbanda de a mentine laptele matern pana la 7 luni jumatate, chiar daca pentru jumatate din mesele unei zile. Cred ca, in cele din urma, am ales varianta optima, de compromis, dar numai prin norocul de a avea lapte. Altfel, nu ai ce sa faci, oricat ai fi de ambitios, constiincios si binevoitor, si oricat ai respecta toate regulie in materie. Daca ne-am asigurat ca ne alimentam si hidratam ca la carte si respectam tot ce recomanda medicii, si tot nu exista lactatie, asta e, nu e un capat de lume; macar stim ca am facut tot ce ne sta in putinta pentru binele copilului nostru. Si cred ca e suficient pentru a nu avea remuscari si mustrari de constiinta inutile, precum si pentru confortul nostru psihic. Asta inteleg acum, dupa aproape 11 ani, atunci fiind si eu foarte apasata de vina si convinsa ca sunt o mama ingrozitoare, haina si rea, care nu reuseste, de neputincioasa ce e, sa faca asa cum femeile de altadata, reuseau fara probleme. Asa cum mama mea a reusit cu succes pana la 9 luni, asa cum soacra mea a reusit pana la un an, sau alte personaje, Vitorii Lipan ale plaiurilor noastre mioritice, sa faca, fara atatea framantari ca mine. Doar ca, din pacate, atunci nu erau forumuri pe care sa te poti consulta si consola si am pastrat vina in suflet, 7 luni, cum spuneam, pana cand medicul m-a trezit la realitate, explicandu-mi cat de rau pot sa fac sanilor daca mai continui cu pompatul, si ca la 7 luni jumatate, copilul isi ia singur din alimentatie tot ce-i trebuie, iar laptele matern nu mai corespunde biologic, nevoilor lui. Nu stiu exact daca asa era, sau cum mai considera acum medicii, dar eu, recunosc sincer, am plecat acasa cu reteta de tratament pt. oprirea lactatiei, putin mai inseninata, si eliberata, oarecum, de vina, intelegand, in sfarsit, ca am facut ”The best you can”, chiar daca nu pentru 2 ani. Toate cele bune si fruntea sus! Orice femeie devine cea mai puternica atunci cand vine vorba despre copilul ei.