Probabil semăn cu tatăl meu care atât a știut să facă sau pur și simplu nu sunt facută să fiu mamă

Din seria poveștilor vindecătoare, astăzi o poveste de la Oana.

Ma numesc Oana, am 34 de ani si un bebelus de 10 luni si jumatate pe care cred ca il iubesc nespus de mult…Cred.

Mama mea nu mai este cu mine de cand aveam 27 de ani. Tatal meu inca trăiește. În linii foarte mari ca sa nu plictisesc, copilaria mea a fost asa: de la 1 la 11 ani am fost crescuta de parintii tatalui meu alcoolic. De la 11 ani, desi si pana atunci stiam exact ce se petrece acasa, m-am mutat cu ei in iad. Beții de 5-6 ori pe saptamana, batai crunte si amenintari la adresa mamei mele, pumni si lovituri de picioare pe care eu le auzeam din dormitor, desi se intamplau in sufragerie. Teroare, intr-un cuvant. O teroare care ma paraliza la propriu si la figurat. A durat foarte multi ani sa o conving pe mama mea sa scape de acest om cu care ma concepuse pe mine. Iar cand s a intamplat o minune si a plecat din casa noastra, a mai durat putin si am aflat ca mama are cancer. A mai trăit doua luni cumplite pana nu a mai fost cu mine deloc.
Dupa o vreme, in care am fost ok si nu prea, in care am inceput sa descarc emotii bine ascunse prin cateva atacuri de panica, discutate pe parcursul unui an si ceva de terapie, a aparut copilul meu. Copilul meu pe care mi-am imaginat ca-l voi naste natural, si-l voi alapta, si-l voi legana oricat ar plange si oricat de greu ar fi.

Dupa multe ore de travaliu cu o dilatatie nesemnificativa, am nascut prin cezariana. Totul bine cu bebe si chiar si cu mine la cateva zile dupa nastere asa cum se intampla deobicei. Inca din maternitate insa bebe m-a clampanit bine de tot asa incat aveam ambii sani cu rana si o usoara senzatie de frica atunci cand trebuia hranit. Insa era pus la san. A venit si momentul externarii. Acasa icterul fiziologic a prins o forma ingrozitoare pentru mine.  Probabil orice senzatie ca nu ar fi totul in regula cu copilul meu ar fi prins o forma ingrozitoare pentru mine.

Insa 3 saptamani nu l- am vazut cu ochii deschisi, era moale ca o carpa, nu cerea de mancare niciodata, doar dormea. În mod evident l-am dus la doctor unde mi s-a recomandat internare imediata pentru ca “acest copil trebuie hranit cu perfuzii daca nu chiar cu tub in stomac“.

Am refuzat internarea si am plecat cu inima cat un purice acasa cu copilul meu. Îmi si imaginam cum cine stie ce bacterii ucigase sau virusi rezistenti se vor cuibari in copilul meu prin spital.

Acasa am reusit sa produc putin mai mult lapte cu diverse ceaiuri si granule si pastile, am vorbit cu minim 5 experti/ consultanti in alaptare , cu prietena mea cea mai buna care este medic pediatru, cu sotul meu…

Tuturor li se parea ca nu am lapte suficient, ca neaparat trebuie suplimentat cu formula in biberon. Ceea ce am si facut cu teama ca va muri de foame daca nu este cumva hranit.

La sanul meu tragea de doua ori si adormea. Nu este o exagerare ci maxim de 2 ori! Si dezbracat si imbracat si la 1,2 si 4 ore de la ultima hranire, si mangaiat si leganat si miscat si chiar ciupit, el doar dormea.

Îmi venea sa ma arunc pe geam, am reusit cu brio sa transform alaptarea intr- o obsesie deloc sanatoasa pentru mine.

Evident ca secretia mea lactata nu s-a reglat pentru ca nu exista un copil care sa traga laptele din sanul meu, iar pompa este cum probabil stiti egala cu zero.

Și asa am inceput eu sa ma gandesc ca acest copil pe care il iubesc cum nu sunt cuvinte care sa descrie cat si cum….nu ma lasa…adica ma impiedica sa-i fiu o mama buna! Si luam un pumn de pastile care sa imi faca lapte pe care il scoteam cu pompa si pe care i -l dadeam in biberon. Doar ca… nu acopeream decat o masa pe zi din 10. Si am mai vorbit cu alt expert si alt consultant si altii si altii si am citit mii de pagini si articole despre alaptat de as putea sa scriu o carte acum, doar ca pe la o luna si jumatate laptele meu a disparut de tot.

Stateam doar langa el, nu ma miscam de acolo…ce mancat, ce hidratat, ce lapte? Visez si acum cum copilul meu se hraneste de la mine…Îmi vine sa plang cand vad atatea mame implinite care isi alapteaza comorile pana la cati ani vor ei… Si ma revolt cand aud alte mame care nici nu s-au gandit sa faca asta pentru ca…sanii se lasa de la alaptat…Sau cum sa nu merg in club pentru ca manaca des sau eu stiu ce alt motiv aberant.

Insa si eu sunt in randurile lor, ale mamelor care in parc scot un termos si un biberon cu lapte praf in loc de san. Si sunt judecata din priviri de mamele astea model care le fac pe toate de la alaptat la scutece textile si purtat copii la piept cu mandrie si calm. Al  meu n- a stat nici in wrap/sling si alte variante.

Mai nou visez ca am inca un bebelus cu care reusesc ce nu mi-a iesit cu primul…Și visez cum ii alaptez pe amandoi si cum devin brusc o poveste de succes. Adica exact ce nu am fost pana acum.

Chiar as sti ce sa fac daca as mai avea o sansa si daca as putea sa o iau de la capat. Problema cea mai mare este ca traind cu senzatia asta ca nu sunt lasata sa fiu o mama buna, si fiind singura fara niciun ajutor si total depasita de treburile zilnice, alea pe care le faci de zeci de ori la rand pentru ca dupa ce termini sa le iei din nou de la capat, nu am rabdare cu propriul meu copil, ceea ce chiar ma face sa nu fiu o mama buna.

Totul e o lupta la noi, baia, schimbatul scutecului si a hainutelor, adormirea de zi sau noapte, mancatul.  Totul e greu cu copilul meu. Nu ii place nimic, nu sta la nimic. Iar mie, mama lui, imi vine sa-l trantesc de zeci de ori pe zi, si cateodata chiar o fac. Și apoi stau cu el in brate si plang ore in sir.

Și uite asa adaug in sacul cu vinovatii caramizi peste caramizi de car in spate un munte care ma striveste. Și chiar daca inspir adanc si o iau de la capat mi se pare din ce in ce mai greu si sunt din ce in ce mai obosita si mai apasata de vinovatie.

Probabil seman cu tatal meu care atat a stiut sa faca sau pur si simplu nu sunt facuta sa fiu mama.

Oana

Citește și Fiecare generație de părinți face propriile greșeli

Foto: mama și copilul- sursa aici