Toți copiii sunt iubibili când știi cum să-i privești

L-am cunoscut pe Iulică în cadrul unui proiect care oferea servicii psihologice și sociale familiilor cu statut socio-economic scăzut. Avea 11 ani atunci.

Un băiețel cu ochii sclipitori și cu o atitudine clară de ”orice ai crede despre mine, nu-mi pasă!”. Și o arăta oricărui adult cu care interacționa. La scoală era în situație de corigență la vreo 4 discipline și învățătoarea abia aștepta să scape de el din clasă în anul școlar următor, în proiect era pe punctul de a pierde serviciile care i se ofereau (lui și familiei sale) din cauza comportamentului sfidător și agresiv, iar în familie…

Un băietel cu ochii sclipitori și cu un zâmbet ștrengar…

M-am întâlnit cu mama lui. A venit o femeie blândă, cu privirea în pământ și cu o mină de resemnare amestecată cu o durere profundă. O mamă care era complet depășită de comportamentul copilului și fără a avea cea mai vagă idee ce poate face pentru el. Soțul era plecat la muncă în străinătate, iar Iulică nu părea a da doi bani pe ce îl roagă sau îi cere mama lui. Își lovea și insulta bunica, când venea de la școală arunca ghiozdanul în curte și pleca la joacă îmbrăcat în hainele de școală, își făcea nevoile pe unde apuca… de teme sau responsabilități în casă nici măcar nu putea fi vorba. Încercând să aduc un pic de speranță și poate o orientare pe posibilități, o întreb pe mamă: ”Deși lucrurile stau așa și nu arată deloc bine, spune-ți-mi vă rog, ca mamă, ce vă doriți pentru fiul dumneavoastră?”

Niciodată, întrebând o mamă ce vrea pentru copilul ei, indiferent cât de dramatică era situația, nu am primit un răspuns care să fie altceva decât o variație pe tema: ”Vreau să fie fericit, să aibă o viață mai bună ca a mea” În loc de asta, mama ridică o privite tristă din pământ, se uită la mine și îmi spune: ”Îmi doresc să nu mai fie!”

Mi-a fost imposibil să îmi stăpânesc lacrimile. Eram prea la începutul vieții eu însămi ca să pot înțelege cu adevărat ce aduce o mamă să spună așa ceva în privința copilului ei, dar simțeam descurajarea, disperarea și rușinea pe care această femeie le simțea zilnic când venea vorba de Iulică. Aveam în fața mea o femeie care nu mai putea să facă față.

I-am povestit un pic despre ce văd eu în Iulică, când privesc copilul și nu comportamentul lui. I-am povestit despre ochii lui jucăuși și sclipirea din privirea lui, despre zâmbetul ștrengar, pe care nu l-am văzut vreodată să și-l lase de-o parte (era și modul în care ostentativ demonstra că lui chiar nu-i pasă), despre creativitatea de care face dovadă reușind să inventeze zilnic noi și noi lucruri care să aducă la exasperare pe oricine. I-am spus că eu îl văd pe Iulică ca pe un băiat isteț care are nevoie să fie provocat pe teritoriul lui, în termenii lui. Biata femeie, se uita la mine vorbind și vedeam cum i se dilată pupilele și fizionomia ei exprima din ce în ce mai clar uluirea pe care o trăia. Când m-am oprit, a fost un moment de tăcere prelung, am văzut o lacrimă pe fața ei și mi-a zis: ”Mulțumesc! Întotdeauna când sunt chemată la o discuție mi se spune că nu sunt in stare să-mi controlez copilul, mi se spune ce diavol împelițat am la ușă, că nimic nu se va alege de el. Mi-e rușine și frică să mă mai duc să vorbesc despre el. Nici nu-mi mai amintesc când cineva a avut ceva bun de spus despre Iulică.”

Cu asta, îi zic că eu decid să îmi păstrez speranța și că sper să găsesc ușița deschisă care să-mi permită să-l ajut pe Iulică să facă dovada calităților sale într-un mod constructiv. Obțin acordul ei în acest sens fără a-i face promisiuni și … mă așez la pândă.

Aveam nevoie să surprind copilul făcând un gest bun, frumos. Unul singur. Atât îmi trebuia. Unul. Am devenit umbra lui. Două săptămâni l-am văzut aruncând caietele pe jos, ignorând ce i se cerea, stricând ce lucrau colegii, luând in derâdere adulții, aruncând cu scaune… Căutam un lucru bun și nu găseam. Aveam și presiunea sistării serviciilor pentru care negociasem o amânare, dar termenul amânării se apropia și eu nu aveam nici un argument pentru a mai cere timp.

Și apoi, apare și ”minunea”. Se jucau fotbal afară. Echipa lui avea de bătut un corner și el a luat mingea. Apoi un copilaș mai mic din echipă l-a rugat să-l lase pe el. Ce credeți că a făcut Iulică? Nu numai că i-a dat-o, dar a ținut piept și colegilor care erau nemulțumiți pentru că cel mic nu știa bine să facă asta și că va irosi oportunitatea!!! WOW!

Era ce aveam nevoie. Era mai mult decât sperasem. Așa încât, după joc îl chem la mine. Îi povestesc ce am văzut și îi spun că e nevoie de un bărbat ca să facă ce a făcut el. E nevoie de putere și curaj. Și el a făcut asta. Și foarte simplu, îi mulțumesc că mi-a permis să-l cunosc și așa. Era roșu ca racul, își freca mâinile în poală și avea pe față un zâmbet de o timidă mândrie. I-am mai zis doar atât: ”Știi Iulică, eu cred că tu ești mereu curajos și puternic. E nevoie de multă putere și curaj ca să înfrunți privirile nemulțumite a atâtor adulți, bătăile, certurile și să continui să faci ceea ce tu vrei. Cred însă, că în sufletul tău vrei și să le aduci bucurie și mulțumire. Cred că vrei ca ei să observe că tu ești un puști grozav și că ești foarte furios că nimeni nu remarcă asta despre tine. Și ai dreptate. Am încredere în tine, pentru că un copil curajos ca tine, poate mereu să întoarcă lucrurile în favoarea lui” Și ne-am despărțit.

În săptămâna care a urmat, nu numai eu eram umbra lui, ci și el umbra mea. Și când eram în preajma lui, îl vedeam ajuntându-și colegii, participând la activități, străduindu-se să-și facă temele și apoi revenind la comportamentul lui anterior. Și vedeam cum mă privește pe furiș când face ceva bun. Mesajul era: ”M-ai văzut?” Îl văzusem…

La finalul săptămânii, înainte de a pleca spre casă, l-am chemat și i-am zis. ”Uite, i-am scris o scrisoare mamei tale. Ești, te rog, de acord să i-o duci tu?” I-a căzut cerul în cap! În experiența lui asta era ceva rău, rău de tot. Așa că l-am întrebat: ”Te deranjează dacă îți citesc ce am scris mamei tale ca să știi ce îi duci?” Aproape automat și indiferent a dat din cap că nu. Am deschis scrisoare și am început să citesc:

”Stimată doamnă X
Vă scriu pentru a vă împărtăși ceva din bucuria acestei săptămâni petrecută în compania lui Iulică. Vă felicit doamnă, pentru copilul minunat pe care l-ați crescut!
În această săptămână, Iulică a făcut dovada unei capacități extraordinare de efort și atenție. Zilnic a lucrat la temele lui, deși îi este foarte greu să înțeleagă noțiunile pentru că a rămas în urmă cu școala. Deși lui îi este greu, și-a ajutat colegii de clasa întâi să rezolve problemele lor la matematică și a făcut-o cu blândețe…”

Ș.a.m.d vreo pagină și jumătate, scris de mână. Pe măsură ce citeam se însenina, se înroșea, îl simțeam că se îndreaptă de spate… La final, mi-a smuls scrisoarea din mână și a luat-o la fugă spre casă. Nu știu ce s-a întâmplat acasă, dar a doua zi, mama lui a venit să mă vadă. Plângea, dar acum de bucurie. Am făcut împreună un plan. Acum era posibil.

Am mers la școală să discut din nou cu învățătoarea. Acum i-am spus cealaltă poveste a lui Iulică. Cea a unui copil isteț și curajos, care nu a știut cum să facă potrivit dovada curajului lui. I-am povestit despre noul Iulică, pe care noi îi descoperim zilnic. I-am povestit despre lupta unui copil care are o nevoie uriașă de a fi apreciat și privit cu ochi blânzi și care s-a descurajat în legătură cu capacitatea lui de stârni astfel de reacții. La sfârșit și învățătoarea avea ochii în lacrimi și mi-a promis că va face tot ce poate ca să-l ajute să fie la înălțimea aprecierii de care el are nevoie.

Ce să vă mai spun? În alte 2 săptămâni, copilul făcea portofolii de școală (teribil de creative, dacă mă întrebați pe mine), împreună cu mama lui și lua 8 la disciplinele la care înainte era în situație de corigență.
Deseori mă întreb cum e Iulică acum…

N.B. Numele și circumstanțe cheie ale situației au fost schimbate pentru protejarea identității persoanelor. Dacă din întâmplare credeți că recunoașteți personajele, aveți datoria de a proteja identitatea lor. Vă mulțumesc anticipat pentru respectul acordat acestor persoane!

Imagine: aici

Georgeta, Rușinea trăiește în tăcere

De aceeasi autoare citeste si Când rușinea e doar începutul…