Joc terapeutic: Mami, tu pleci!
Despre jocurile terapeutice și importanța lor pentru dezvoltarea sănătoasă a copiilor, eu știu de la Otilia Mantelers. Citeam despre ele încă de pe când creștea Sofie în burtica mea și mă străduiam să învăț cât mai mult. Deși îmi doream mult să devin o mami perfectă, și noi să nu avem nevoie de ele (ce iluzoriu 🙂 ), simțeam în ele multă speranță. Speranță legată de capacitatea copilului de a-și vindeca dureri, răni care vin, se întâmplă pur și șimplu, fără ca cineva să fie vinovat, să le fi cauzat intenționat, și totuși, fără a le fi putut evita, în virtutea solicitărilor de zi cu zi și a propriilor noastre limite.
Și uite așa am realizat cam pe când Sofie avea deja un anișor, că fără să fi vrut și deși făcusem mai mereu tot posibilul să nu ii cauzez dureri, copilul meu avea deja o rană puternică legată de despărțire, de separarea de mami. Copilul meu care încă nu suporta o clipă de izolare de mami. Recunoșteam și unele momente în care, mititică și lipsită de capacitatea de a se deplasa și schimba ceva la situația ei lipsită de control, eu o lăsasem niste clipe singură in camera ei. Câteva clipe pentru a-mi trage sufletul, pentru a mă reîmprospăta pe mine. Câteva clipe pentru mine, pentru ea precis o eternitate monstruoasă, fără a ști când revine mami și pune capăt neliniștii ei.
Și uite așa, tot speram că vom putea vindeca împreună cumva teama astă atât de puternică a ei de separarea de mami. Fără să știu când și cum, speram.
Până ieri. Ieri, când copila mea magică, de care nu mai contenesc să mă las fascinată, a inițiat ea un joc terapeutic.
Stăteam la masă, mâncam împreună. Recunosc, eu o cam și cicăleam, ca sa mănânce și cartofi, nu doar carnea și legumele. Ea ii tot evita (cu cât o cicăleam eu mai mult). La un moment dat, ea îmi zice:
Mami, tu pleci!
Eu reacționez ciudat, neînțelegând: “Cum să plec, iubita, dar n-am terminat de mâncat! Adică eu să plec și să te las pe tine aici, singură, la masă?!”
“Da, mami, tu (tu la ea e “eu”) singură, tu mănânc singură!”
“Mhm”, mă gândesc, “cred că vrea să scape de cicăleala mea.”
Mă ridic să plec, ea îmi arată ușa zâmbindu-mi și întărindu-și invitația. Atunci eu îi zic ei “pa pa”, ea îmi zice mie “pa pa” râzând, și-mi face cu mâna.
Ies din bucătărie, las ușa deschisă și o spionez un pic în trecere spre sufragerie. O văd cum duce lingura cu cartofi către gura. Și ea mă vede și îmi zâmbește, cu zâmbetul ăla al ei de învingătoare. Mă gândesc “aha, așa era, voia să mănânce cartofi, dar să nu cedeze cicălelilor mele”. Încă nu înțelgeam.
Apoi mă cheamă: “Mami, vino înapoi!”. Mă conformez. Voiam să mă las călăuzită de ea, și să-i descopăr jocul.
“Stai pe scuaun!”, îmi cere. Mă așez.
“Mami, tu pleci!”
“Cum, iară plec?!”
“Iară. Pleci”
“Bine mami, plec.”
Iară “pa pa”, iară zâmbete și făcut cu mâna. Și iară începe să mă strige, și să mă cheme înapoi, după câteva clipe.
Si eu încep să înțeleg: Copilul meu vindecă prin joc durerea aia surdă a separării de mami. Momentele de când era ea foarte micuță, și mami dispărea, pentru ea extrem de sfâșietoare, și asupra cărora ea nu avea nici control, nici influență. Când ea nu știa când se va întoarce mami din nou la ea.
Acum, în joc, ea are controlul. Așa că o lasă pe mami să plece, rămâne singură, atâta vreme cât simte ea că îi e bine. Apoi o cheamă pe mami înapoi, și mami se întoarce la ea. Și mami face exact ce îi cere ea. Iar ei îi prinde bine, și experimentează, când stă mai mult, când mai puțin singură.
Patru runde am jucat, până când ne-a întrerupt prietenul ei, Julius, venit la joacă. Dar că deja avusese un efect miraculos jocul ei, eu nu aveam nicio îndoiala.
Iar astăzi, așa cum mă așteptam, jocul a fost repetat de doua ori, in ipostaze diferite. Identic a ramas: „Mami, tu pleci! Tu (adica ea) singura.“ Zâmbetul și „Mami, vino înapoi. Stai aici!“ J
Cristina
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
Leave a Reply