Mic tratat pentru familiile de ”mușcători” sau ”mușcați” la grădiniță

Mușcatul este un comportament răspândit printre copiii sub 3 ani – 3 ani jumate. Asta presupune că sunteți tare mulți părinți, acolo, necăjiți. După ultimul meu articol despre agresivitatea preșcolară, am primit nenumărate interpelări de la familii de ”mușcători” și ”mușcați”, fiecare în războiul ei, aparent singură și neajutorată.

O veste bună deocamdată este că nu sunteți singuri. O și mai bună veste este că există destule căi și strategii ca să scăpăm de necazul acesta.

Primul lucru este să nu punem nicio etichetă. Nici să insistăm cu ”nu mai mușca!”, ”nu e bine să muști”, ”promite că n-o să mai muști”, ”cere iertare că l-ai mușcat”. Repetiția cuvântului îl face literalmente pe cel mic să intre în pielea unui mușcător dedicat vocației sale de moment. Tensiunea negativă creată în jurul evenimentului și insistențele adultului în jurul lui ”nu” vor intensifica, pe termen lung, comportamentul. De aceea mulți copii ”perseverează” în a-și vâna ”victimele”, chiar și după ce li s-a semnalat limpede că nu este bine primit gestul.

Rușinarea și pedeapsa nu dau nici atât roade. Ele seamănă frică și îngrijorare, adică devin sursă suplimentară de anxietate, ceea ce, în cele din urmă, hrănește și mai consistent impulsul de a mușca. Așadar, nu vă pedepsiți copilul dacă mușcă, nu îi spuneți că este rău, că trebuie să stea pentru o vreme izolat.

Mai mult, dacă sunteți părinții agresorului sau al agresatului, nu intrați în război unul cu celălalt, nu vă aduceți reproșuri inutile. Chiar dacă nu o veți face în fața copiilor, ei vor ști că și voi, adulții, sunteți deja într-un război. Vor prelua energia fricilor, dezamăgirilor sau a rușinilor voastre și o vor transforma tot în mușcături.

De ce mușcă preșcolarul mic?

Ca să integreze în propriul sistem o provocare sau ca să își împlinească o nevoie. Mușcatul este o formă de a exprima un sentiment intens – ca frustrarea, de pildă, un mod de a comunica nevoia de spațiu personal sau un mod de a satisface nevoia de stimulare orală. O limpede înțelegere a cauzei din spatele impulsului fiecărui copil ajută enorm la calmarea comportamentului.

Iată câteva cauze concrete ale mușcatului:

– Lipsa limbajului pentru exprimarea unor emoții imediate și impetuoase: furie, bucurie, frustrare; Cu alte cuvinte, în cazul unor copii, mușcatul poate să fie limbajul pentru: ”Mă bucur enorm de prezența ta și vreau tare mult să mă joc cu tine!”, ”Dă-te la o parte, am nevoie acum și aici să fiu singur, fără atâți ochi și stimuli în jurul meu!” etc.

– Suprasolicitarea prin stimuli prea puternici de lumină, sunet sau activitate – pretenții, cerințe, reguli, cicăleli, stiluri prea directive, medii prea colorate, prea zgomotoase, prea agitate, persoane în jur cu nivel ridicat de anxietate, voce prea înaltă etc.

– Nevoia de a experimenta efectul asupra celuilalt și de a explora consecințe. Sunt copii care experimentează, prin mușcat, relația cauză-efect în societate;

– Nevoia de joc liber și dinamic; cu alte cuvinte, copilul se plânge că nu are suficient timp de joacă la alegerea lui;

– Lipsa de odihnă suficientă;

– Ieșitul dinților;

– Nevoia de stimulare orală – când copiii încă explorează lumea ducând multe lucruri la gură;

Cum scăpăm de meteahna mușcatului?

Cuvântul-cheie pentru adulți este anticiparea. Privim copiii jucându-se și aflăm exact:

– Ce s-a întâmplat exact înainte de incident?

– Cu ce se juca fiecare dintre copii?

– Este mușcat același copil sau și alții?

– Unde se afla fiecare?

– Cine supraveghea copiii la acel moment?

Dacă învățăm să anticipăm conflictul, iată ce funcționează chiar înainte de acesta, în momentul conflictului, după și, mai ales, în afara lui, în restul timpului.

1. Distragerea atenției (cu o carte, cu privitul pe fereastră, cu orice tertip care poate reduce tensiunea momentului) Dacă totuși evenimentul s-a produs, atenție mare trebuie să primească ”victima” și, foarte puțină, agresorul. Acesta din urmă va învăța că mușcatul îi aduce atenție. Pentru copii este foarte puțin relevant dacă primesc atenție negativă sau pozitivă. Orice atenție este bună și poate întări comportamente nedorite, cu cele mai bune intenții din partea adultului.

2. Dacă este vorba de o frustrare – ca în cazul copiilor care nu suportă proximitatea celuilalt – adultul va trebui să intuiască nemulțumirea și să o pună el în cuvinte: ”Ana, dă-te la o parte! Ești prea aproape de mine, mă deranjează atingerea rochiei tale”. Da, există copii hipersensibili la apropierea de celălalt, au nevoie de spațiu propriu.

3. Dacă este vorba de o nevoie orală, mestecatul sau rosul unui biscuit calmează reflexul de la baza agresiunii.

4. Multe jocuri în timpul zilei despre cum suntem generoși și ne place să împărțim lucruri. Sunt jocuri care programează un limbaj și o atitudine pozitivă, încurajate de aprecieri exprese.

5. Cărți și povești despre copii care mușcă sau sunt mușcați. Este vorba de povești terapeutice, de multe ori, foarte eficiente, dacă sunt așezate și în scenă, cu marionete. Sau dacă sunt lăsați ei să le continue sau să ”le citească”. La noi încă nu au fost traduse, dar sigur, le putem imagina și noi. Textul va trebui să conțină multe afirmații pozitive despre ”la ce sunt buni dinții” și nu din cele care marchează negativ interdicții, pentru că, nu-i așa, subconștientul copilului nostru nu știe de ”nu”?

6. Dacă totuși incidentul s-a produs, prima reacție potrivită a adultului este să se păstreze foarte calm. Teama, dezamăgirea, furia sau alerta adultului sunt normale, numai că nu trebuie exprimate. Peste o situație intensă, turnarea emoțiilor adultului este ca gazul pe foc. Număratul până la 10 și respirațiile adânci ajută înainte de a scoate primele cuvinte. Acestea trebuie să fie ferme, pe un ton sigur, dar nu alertat: ”Fără mușcat! Doare! Prietenul tău este rănit! Plânge că îl doare!” Păstrați propozițiile scurte și clare în comunicare, așezați-vă paralel cu agresorul, nu față în față, în stil confruntativ. După cele câteva propoziții scurte, toată atenția trebuie mutată către cel agresat – cu multe cuvinte de compasiune, grijă și înțelegere. Agresorul trebuie oarecum ”uitat”. Dacă ambii sunt deja copii care pot vorbi binișor, de regulă, ”victima” trebuie încurajată să spună ce nu îi place, ce nu îi convine, ce nu mai vrea să i se întâmple. Educatoarea poate chiar vorbi în numele ei, dacă aceasta are dificultăți încă de exprimare. Abia la final, ”atacatorul” își primește și el propozițiile-ajutătoare: ”Cum spunem când cerem jucăria? Cum spunem când vrem să ne jucăm? Etc.

Imediat ce s-au stins primele flăcări, este foarte important să redirecționăm pe cei doi către alte centre de interes, să îi ajutăm să depășească momentul, să își consume constructiv tensiunea. Cei doi nu trebuie nici forțați să se joace împreună dacă nu își doresc, nici sfătuiți să se evite pentru o vreme.

7. Dacă este vorba de frustrare, de sentimente intense imposibil de exprimat, e foarte important ca adulții de lângă copii să ”prindă” momentul aprinderii unui sentiment din zbor și să îl pună ei înșiși în cuvinte: ”Văd că ești tare supărat! Hai să ne prostim împreună! Hai să facem ca o maimuță supărată! Hai să facem ca un elefant trist!” – funcționează tare bine punerea copilului în pielea altui personaj și găsirea unor modalități imaginare de expresie, care să nu se răsfrângă asupra colegului.

8. Uneori, copiii devin violenți pentru că sunt suprastimulați. Sunt copiii sensibili la zgomote, la aglomerație, la televizorul care merge în surdină, în casă, la trepidația lumii, așa cum se vedea ea pe geamul mașinii în drum spre grădiniță. Este nevoie de un părinte sau educator fin observator al reacțiilor subtile la stres și de diminuarea acestor inputuri în cazul lor.

9. Uneori, înainte de producerea altercației, dacă educatoarea prinde din zbor amenințarea, o simplă îmbrățișare a potențialului agresor ajută enorm. Copiii au nevoie de atingere. Sunt copii, care, în viteza familiilor ocupate de astăzi, nu sunt suficient masați, îmbrățișați, atinși, stimulați fizic în joc.

10. Existența unui colț al liniștii în clasă, cu pernuțe, cu un paravan din pânză – ajută pe cei care au nevoie de spațiu și timp personal, doar cu ei înșiși.

În jurul vârstei de 3 ani – 3 ani jumate, mușcatul ar trebui să dispară. Dacă sunt copii care nu au depășit acest tip de ”limbaj” sau ”semnal de alarmă”, e bine să ne adresăm specialiștilor.

Ce nu va funcționa niciodată este, repet, rușinarea sau pedeapsa. Acestea din urmă cresc, prin frică și îngrijorare, nivelul general de anxietate care, desigur, foarte adesea, se va stinge tot într-o agresiune.

Fiți puternici, nu vă necăjiți, faza trece, cu puțină durere, cu puțin travaliu. Nu diminuez pericolul, mușcăturile pot fi grave. E nevoie de timp, de tact, de încredere. Și de discernământ. Sunt și cazuri extreme, când agresorul are nevoie de un specialist. Aceștia sunt copiii cu întârzieri de limbaj, dificultăți de integrare, probleme severe de atenție. Se vede relativ ușor, cu ochiul liber, când e vorba de o etapă sau de o nevoie mai adâncă.

Cheia este în mâna educatoarei. Părinții sunt reactivi, se rușinează, încep să se apere că ei dau o bună educație acasă. Nu ne îndoim de asta. Avem nevoie însă de sprijinul și nu de judecata lor!

Oana Moraru, Helikon