
Dacă mâine nu mai sunt
Săptămâna trecută am mers să întâmpin 2 din 3 superbi pe aeroport, după 9 zile de nevedere.
Am cerut unui prof un A3 și un marker și am scris mare, cu verde (of course!), BINE AȚI VENIT, FRUMOȘILOR! Și-am pus și-o floare și o casă acolo.
Matei, 8 ani, super self aware și extra sensibil la ceea ce înseamnă simțul penibilului, mi-a zis că aș face bine să nu flutur pancarta aia prin tot aeroportul. De fapt și de drept, în niște cuvinte deloc de toată lauda.
I-am zis despre limbajul cumsecade și mi-am văzut de pancarta mea.
Azi i-am zis că aș iubi să ne uităm unul în ochii celuilalt în timpul freeze-ului din flashmobul nostru.
– Așa, ca doi nebuni care se holbează?
– Exact așa!
Atât de greu îmi era să susțin o privire (necunoscută) acum câțiva ani! ATÂT de greu.
Acum, când merg la evenimentele mele dragi, ÎNVĂLUIESC în iubire persoana din fața mea! În iubire de oameni.
Și aleg să mă uiiit fără teamă de nimic câte minute e cazul în ochii celuilalt.
Și aleg să spun bună ziua și mulțumesc frumos la infinit casieriței din Sema, chiar dacă ea nu răspunde niciodată.
Aleg să dansez într-un mall, deși am o frică de dans paralizantă.
Aleg să plâng pe cântece despre somn la piese de teatru pentru copii, dacă așa îmi vine.
Mă consum (uneori) când zic unii una și apoi alta.
Și apoi zic “Fuck it, poate mor mâine! Hai cu ce-simt-ăla la cote maxime!”
Cu drag,
Maria-Iubitoare-De-Oameni
2 Comments