Eu? Super – mamă?

Vorbeam intr-o zi cu o prietena al carei copil este mai mic cu vreun an decat Printisorul nostru. I-am povestit eu cum imi organizam timpul cu un copil care nu dormea in timpul zilei mai mult de 45 de minute/somn si avea vreo 4 somnuri de-astea pe zi si mie-mi lua vreo 10 minute sa-l adorm si inca 10 minute sa-l pun in pat ca parca avea un arici acolo care-l intepa de indata ce atingea salteaua. Deci imi ramaneau la dispozitie maxim 35 de minute in care alergam cu viteza luminii prin casă sa mai strang cate ceva, sa mai calc ceva, sa fac ceva de mancare sau pur si simplu sa fac un dus. In acest context ii gateam cand apucam cate 2 feluri de mancare eventual cate 2-3 portii din fiecare si le congelam pentru a avea mai multe zile. Poate ca nu a fost cea mai fericita solutie dar alta n-a fost la momentul respectiv. Acum ca Printul doarme la pranz 2-3 ore e timp berechet chiar si de o cafea cu o prietena sau de scris o poveste pe blog.  Si dupa ce am povestit noi toate astea (si probabil si multe altele ca nu mai retin chiar tot ce am discutat) concluzia ei a fost ca sunt o super-mama. Trebuie sa recunosc ca m-a flatat un pic (bine, un pic mai mult!) dar pe de alta parte ceva din mine m-a facut sa ii multumesc pentru compliment (ca asa era civilizat si politicos) si in acelasi timp sa protestez pentru eticheta primita (chiar daca era una pozitiva). Ulterior m-am tot intrebat de ce am simtit totusi nevoia sa spun ca Nu, nu sunt o super-mama!

Tot rumegand subiectul mi-am adus aminte de un personaj dintr-un serial celebru. V-o aduceti aminte pe Bree din Neveste disperate? Cam la genul acela de femeie ma gandesc eu acum ca reprezentanta de seama a super-mamelor. Pentru cine totusi nu a urmarit serialul o sa fac o scurta descriere a personajului Bree sau mai exact a imaginii pe care o afiseaza inca de la inceput. Bree este o femeie frumoasa, are o casa superba in suburbii, un sot care aparent o iubeste si o pretuieste si pe ea si pe cei 2 copii ai lor. Din afara totul pare perfect si in perfecta armonie. Bree este o bucatareasa excelenta, are mereu casa curata, aranjata, ea insasi este mereu dichisita, aranjata si imbracata elegant. Gradina si peluza din fata casei sale sunt mereu ingrijite, tot Bree ocupandu-se si de acest aspect al gospodariei. Ce sa mai, Bree este o perfectionista si isi doreste ca fiecare aspect al vietii sale sa fie la punct si virgula. Din pacate tocmai lucrurile importante ii scapa lui Bree: relatia cu sotul (care o inseala) si cea cu copii (care relatie e putin spus ca nu e buna).

Concluzia este ca nu exista super-mame decat in aparenta...adica acelea perfecte in tot si toate, care fac totul ca la carte, care au raspuns la toate intrebarile, care procedeaza perfect in ceea ce priveste copiii, sotii sau orice altceva pur si simplu nu exista.

Din pacate fiecare dintre noi tinde sa se compare cu ceilalti. Ne comparam (sa nu credeti ca eu n-am facut-o de nspe mii de ori cu sau fara voia mea) cu cei care fac mai mult si mai bine decat noi anumite lucruri dar nu ne gandim ca poate au si acele persoane punctele lor slabe care la noi poate sunt puncte forte. Asta nu inseamna ca nu putem imbunatati ceea ce este posibil sa imbunatatim…Nu fac apologia mediocritatii si a autosuficientei aici. Ceea ce vreau sa spun este ca nu trebuie sa ne dam peste cap ca sa facem totul (dar TOTUL) ca la carte.

Eu de exemplu sunt anti-talent la bucatarie sau cel putin eram…acum cred ca am devenit o bucatareasa decenta. Al meu sot chiar mi-a zis intr-una din zilele trecute ca nu-i mai e teama ca o sa dau foc la bucatarie !!! 🙂 Cu doua maini stangi si un neuron in minus (cel responsabil de aptitudini in bucatarie) tot ce faceam parca nu arata asa de bine, parca nu era asa gustos…parca, parca. Eram inscrisa pe un grup de mamici talentate in bucatarie de la care am invatat foarte multe si acolo gaseam niste retete si niste preparate care aratau demential. Imi lasa gura apa in fata calculatorului. Unele retete imi ieseau, altele erau dezastru. La inceput eram suparata si ofticata pe mine insami, ma simteam ca ultima ratata si va spun sincer ca le invidiam. Asta pana intr-o zi cand am intrat in vorba cu una din mamicile pe care eu le invidiam. Si ea se plangea la randul ei ca nu prea stie cum sa se joace cu copilul, ca nu reuseste nicicum sa se puna in mintea lui etc. Si atunci am avut revelatia ca am si eu multe atuuri pe care alte mamici si le-ar dori. M-a inzestrat Dumnezeu cu neuronul responsabil cu creativitatea si cu cel responsabil cu muzica, desenul, dansul etc. N-am nici o problema sa ma prostesc si sa ma joc cu copilul. Whoaaa!!! A fost o imensa usurare.

Asa ca trebuie sa fim sincere si cu noi dar si cu cei din jur, trebuie sa nu uitam ca suntem oameni, trebuie sa fim autentice/i, trebuie sa iubim si sa traim asa cum stim noi mai bine si fara sa punem presiuni inutile pentru ca adevarata fericire a noastra, a copiilor si a partenerilor nostri nu sta in cat de curata e casa si cat de aspectuoasa e mancarea si cat de calcate sunt hainele ci in acele momente de calitate petrecute impreuna.

Ema, Hai sa citim in limba engleza

Și pentru că povestea se termină cu mulți de TREBUIE, vă invităm să citiți și Trebuie să scăpăm de TREBUIE!

Sursa foto- Pintrest