Despre comori, căutări și moșteniri

Scriu aceste rânduri cu băiețelul meu de 2 luni adormit în brațe. Nu-l las jos, pentru că n-aș vrea să-l pun jos niciodată. E perfect. E frumusețea, blândețea, veselia, dumnezeirea întruchipată. M-a învățat să simt lucruri despre care nici n-aș fi ghicit niciodată că pot exista. Mi-a acaparat viața și sufletul în cel mai dulce și plăcut mod cu putință. Fiecare zâmbet al lui e cel mai frumos cadou pregătit numai pentru mine, chiar dacă apare în loc de somn, în mijlocul nopții, când e somnul mai dulce. Fiecare lăcrimioară sapă un mic tunel în mine și să descopăr ce îl alină, să-l văd luminându-se din nou și adormind liniștit e una dintre cele mai mari satisfacții pe care le-am trăit vreodată. Mă umăresc mereu cele mai negre gânduri despre toate relele care mi-l pot pândi, acum, când e plăpând și roz și plin de încredere ca mami o să poată să-l protejeze de orice – o încredere pe care tare aș vrea să mi-o transfere și mie – și mai încolo, când va trebui să se apere singur de lumea dezlănțuită. Ca orice mamă, mi l-aș ține sub un clopot de cristal, într-un balon magic de săpun, unde să fie mereu ursulețul zâmbitor și fericit de acum, unde să nu-l găsească nicio grijă, nicio răutate, nicio durere, nicio nedreptate. Dar știu foarte bine că asta nu se poate întâmpla, fiindcă nu cresc un ursuleț de pluș, ci un pui de om, care trebuie să cadă, să se lovească, să plângă și apoi să se ridice și să se întoarcă la joacă.  Care trebuie să fie ținta miștourilor unor colegi răutăcioși fără să-și piardă încrederea în sine. Care trebuie să fie trădat de un prieten fără să devină un singuratic. Care trebuie să fie părăsit de o fată fără să devină misogin. Care trebuie să piardă un job în favoarea unei pile fără să devină mizantrop, care trebuie să nu-și permită tot ceea ce-și dorește fără să facă din înavuțire un scop al vieții. Care trebuie să știe cum e să greșești și să-ți fie rușine, pentru a putea învăța să ierte și să se ierte. Căruia trebuie să i se rupă inima simțind nedreptatea lumii, ca să învețe omenia, cumpătarea și recunoștința.

Dacă este ceva pentru care sunt recunoscătoare în fiecare zi a vieții mele și care m-a ajutat să mă ridic din orice prăpastie, să nu-mi pierd direcția, curajul, să știu că și dacă mă pierd, o să mă regăsesc, acel ceva sunt valorile care mi-au fost insuflate în copilărie. Am fost crescută de bunici de la 6 luni, până la 6 ani, iar bunica mea a fost întruchiparea maternității duioase. M-a învățat binele și răul, m-a învățat și mi-a arătat, prin propriul exemplu, ce sunt modestia, altruismul, devotamentul, iubirea necondiționată și multe, multe altele. Mi-a dedicat fiecare clipă a vieții ei, mi-a dezvoltat și mobilat mintea vorbindu-mi încontinuu și o voi iubi întotdeauna ca pe o mamă. Iar eforturile ei au dat roade: am vorbit mult mai devreme decât alți copii, am citit de la 3-4 ani, am fost genul de copil inteligent cu care părinții se mândresc la prieteni și rude. Și am fost un copil fericit.  Cu toate astea, în același timp, am fost un copil despotic, isteric și manipulator, care putea plânge cu orele – până la epuizare – când se lovea de cea mai mică frustrare. Pe la 3-4 anișori, eram atât de egoistă încât dacă-mi cerea bunicul un pic din ciocolata mea, o zgâriam și-i dădeam doar ce se strânsese sub unghie, apoi mă lăudam cu ”dărnicia” mea la bunica. Dacă, în timpul plimbării, nu-mi era satisfăcută cea mai imposibilă dorință, mă trânteam pe jos în mijlocul străzii și începeam să urlu. Îmi amintesc și acum cum a trebuit, pe la patru-cinci ani, să mă aducă biata mamaie la subsuoară din parc, în pline pandalii, care au continuat trei ore apoi acasa (până mi-a curs sânge pe nas și m-am speriat) pentru că văzusem o bucățică de cretă galbenă la un copil și vroiam și eu. Fiind duminică după-masă, la începutul anilor ’90, nicio librărie nu era deschisă, iar toate promisiunile și încercările de distragere sau consolare ale bietei martire care numai Dumnezeu știe cum de o țineau nervii să mă suporte au fost în zadar. Sigur, nu era vina mea, eram doar un caz clasic de copil unic supra-răsfățat. De-abia când m-am mutat înapoi la părinți, lecția a fost completă: a fost nevoie de multă fermitate și să aud de multe ori cuvântul ”nu”, de multe lacrimi vărsate și multe speranțe că ”răii ăștia nu sunt părinții mei, sigur am fost adoptată!”, dar în cele din urmă am învățat și respectul, considerația, disciplina și în special – responsabilitatea. Am învățat că faptele au consecințe, că pentru a avea rezultate, trebuie depus efort, că nu orice gest e o mare realizare și că pentru a primi, trebuie să și oferi. Am învățat că nu e datoria nimănui să facă pentru mine lucuri pe care le pot face singură, că nu am servitori. Am învățat să nu fac altora ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă mie, deși proverbul îl cunoșteam de mult. Pe scurt, am devenit un pui de animal social, învățând să-mi controlez emoțiile, să vorbesc politicos, să mănânc, să mă îmbrac și să mă spăl singură, să fac chiar și lucruri pentru casă sau pentru restul familiei. În doar un an, eram un alt copil: tot vesel, dar educat.

Sigur, nu toate metodele părinților mei au fost bune, simt și acum revolta în fața nedreptății unor vorbe pripite sau decizii greșite de-ale lor. Însă fiind oameni, au fost supuși greșelii, așa cum și eu m-am împăcat deja cu ideea că voi greși în relația cu copilul meu. Dar important e că viața mea ar fi fost incomparabil mai grea și fără grija,răbdarea, blândețea angelică și indulgența bunicii, dar și fără fermitatea, mustrările și uneori pedepsele alor mei, fără sinceritatea cu care m-au apreciat pentru ce am făcut bine și mi-au atras atenția când am muncit superficial, cu care mi-au încurajat talentele și m-au sfătuit să mă mai gândesc când – cu un dulce glas de privighecioară – visam să devin cântăreață de muzică ușoară. A nu se înțelege că părinții mei au fost niște zbiri, dimpotrivă, râdeam mult, ne jucam mult și ne iubeam mult. Însă atunci când părăseam drumul drept, nu ezitau să-mi fie părinți, ghidându-mă – acolo unde se putea, cu vorba bună, acolo unde nu se putea, făcând apel la autoritate – înapoi pe traiectorie.

Pe cât posibil, voi încerca să împletesc aceste fire separate ale copilăriei mele, să le echilibrez, pentru a-mi crește strumfisorul să ajungă un om întreg. Negreșit, voi încerca mereu să-i vorbesc, să-i explic, să rezolvăm problemele cu răbdare, blândețe și armonie. Însă știu prea bine că nu toate problemele se pot rezolva așa. Dacă un copil ar avea maturitatea intelectuală și emoțională să înțeleagă și să accepte toate deciziile pe care părinții le iau în numele lui, n-ar mai avea nevoie de părinți. Deși îl voi încuraja mereu să se exprime , atunci când va fi cazul, îi voi spune ”nu” cu fermitate, chiar dacă voi fi acuzată că-i ”strivesc personalitatea”. Chiar dacă îl voi respecta mereu, ca pe o micuță persoană, îi voi fi în primul rând mamă și abia apoi prietenă, pentru că trebuie să aibă încredere că  părinții au mai multe cunoștințe, aptitudini și experiențe de viață decât el, că îi îndrumă corect chiar când lucrul acesta nu e evident și că dacă fac uz de autoritate, o fac exclusiv pentru binele și protecția lui, chiar dacă pe moment nu le înțelege motivele. Chiar dacă îl voi sprijini până-n pânzele albe să-și împlinească visele și-i voi lăuda din inimă eforturile autentice, nu-i voi răsplăti superficialitatea sau lipsa de strădanie. Chiar dacă-l voi ajuta mereu să facă ceea ce încă nu reușește, nu voi face pentru el lucruri pe care le poate face singur. Și nu în ultimul rând, chiar dacă nu am nevoie de ajutor la întreținerea casei, a animalelor și a familiei, nu-l voi priva de responsabilități, chiar dacă pe unele le va urî din suflet (în viață, nu face omul doar ce-i place…).  Deși îl voi proteja de pericole,  îl voi lăsa uneori să-și facă propriile greșeli (și-i voi oferi un umăr când va suporta consecințele). Îl voi învăța să gândească, să argumenteze, să se întrebe, să caute răspunsuri, nu i le voi oferi pe toate pe tavă. Nu îl voi scuti de a afla – chiar dacă nu pe propria piele – ce înseamă sărăcia, lipsa de șanse, nedreptatea, discriminarea și nu-i voi tolera indiferența sau cinismul. Îi voi da armele necesare cu care să se apere și cu care să lupte pentru lucrurile în care crede, însă nu-i voi purta bătăliile importante pentru el.

Nu-i voi asigura băiețelului meu fericirea, pentru că am înțeles că fericirea nu și-o poate construi decât singur. Însă dacă voi reuși să fiu, măcar în linii mari, părintele care îmi propun să fiu, la maturitate, va înțelege că acea fericire emană dintr-o viață trăită cu respect și umanitate față de ceilalți, din demnitatea de a obține tot ce ai prin propriile forțe, din acceptarea responsabilităților ca pe o datorie de onoare și din lupta neîncetată pentru lucrurile în care crezi și pentru cei care nu pot lupta pentru ei înșiși.

Sigur, vor fi hopuri  și multe necunoscute pe drum. Una dintre cele mai șocante revelații pe care le-am avut despre lume și viață, care nu a venit decât târziu, chiar după 20 de ani, e că adulții nu au toate răspunsurile, că viețile lor nu sunt aranjate și puse în ordine cum se vede din afară, că de cele mai multe ori, nu au găsit leac pentru neliniștile care-i măcinau la 16 ani. Toată copilăria aștepți să ”crești mare” și lumea să fie a ta, apoi, într-o clipă oarecare, te izbește realitatea că au trecut deja câțiva ani de când ”ești mare” și nu a sosit nimeni să-ți ofere cheia misterelor universului. Iar să fii părinte presupune o responsabilitate strivitoare, nu numai față de o mică ființă care depinde de tine întrutotul, cel puțin în primii ani – cei mai importanți pentru formare – crede tot ce-i spui și nici nu bănuiește de câte ori te-ai întrebat dacă vei reuși să o menții într-o bucată, darămite să o mai faci și om. E, de asemenea, o responsabilitate față de lumea căreia i-ai mai creat un cetățean, față de viitorii lui colegi, de viitoarea lui parteneră (sau partener), față de viitorii lui copii. Și uneori mă iau cu mâinile de cap, întrebându-mă cum o să educ eu un copil să fie cineva, când în fiecare zi mă străduiesc să deslușesc ce să fac cu mine însămi pentru a fi măcar jumătate din omul care am fost crescută să fiu. Dar apoi îmi amintesc că nu sunt singură în această încercare, că am în spate nu doar darurile primite de la părinții și bunicii mei, ci de la toate generațiile de părinți și bunici până la mine. Fiecare a transmis ce a avut mai bun copilului lui, l-a înzestrat pentru supraviețuire și pentru a fi un om întreg și fiecare a avut succes, pentru că iată, mă pregătesc să cresc cel mai nou membru din linia mea genetică întinsă pe sute de mii de ani, iar când mă gândesc la oamenii care sunt sau au fost cei dinaintea mea, mă gândesc cu mândrie. Ceva trebuie să fi făcut părinții fiecăruia corect, deci ceva corect probabil că voi face și eu la rândul meu…

Ioana

Sursa foto- aici 

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare