Unde o fi empatia?

Printre jocurile preferate ale Printisorului se afla un joc inventat spontan intr-o dimineata in care ploaia de afara ne-a fortat sa stam inauntru. Se numeste Unde-o fi? si consta in ceva foarte simplu: el ascunde un obiect si intreaba Unde-o fi? ca apoi sa mergem sa-l cautam impreuna.

Ei bine de cateva zile cred ca cineva a jucat jocul acesta cu empatia dar a uitat unde a ascuns-o. A aparut aici pe blog  Povestea unei buline negre care a dezlantuit o ploaie de comentarii unele pro, unele contra. Polarizarea aceasta am observat-o si cu alte ocazii. Parca suntem incapabili sa vedem calea de mijloc.

De cand a aparut acea poveste s-a pornit un adevarat razboi iar pe post de proiectile s-au folosit invective, injurii, etichetari si de o parte si de alta. Am citit cateva astfel de zeci de comentarii dupa care n-am mai rezistat. Pur si simplu m-am ingrozit. Daca noi ca adulti nu suntem capabili sa acceptam diferentele de opinie si nu suntem capabili sa prezentam un argument contra fara sa ne folosim de jigniri, oare ce fel de copii vom creste? Empatia si capacitatea de a intelege oamenii nu sunt calitati cu care se naste toata lumea dar pot fi invatate de la parinti, de la educatori, de la modelele de viata. Adevarul este intotdeauna la mijloc, iar cei implicati ar trebui intotdeauna sa se puna in papucii celuilalt pentru a intelege motivatia actiunilor sale.

Cum vad eu povestea aceasta? Pai cam asa: Teacher X a gresit prin faptul ca a folosit o metoda neadecvata de a indrepta comportamentul copilului (amenintarea cu spalatul vaselor, folosirea bulinii etc) fara sa incerce sa afle motivatia copilului, copilul a gresit prin faptul ca nu s-a gandit la colegii ei care probabil erau obositi (desi reiese din poveste ca toti copiii au facut cam acelasi lucru asa ca nu e clar cine pe cine a deranjat). Ce as fi facut eu altfel decat ceea ce a facut mamica respectiva? As fi incercat sa nu-i stirbesc imaginea si autoritatea lui Teacher X in fata copilului si probabil ca n-as fi avut curaj sa ii pun si eu o bulina neagra. Dar per total cred ca a fost indreptatita sa mearga sa aiba o discutie cu educatoarea si directoarea gradinitei care nu au avut din start o atitudine demna de rolurile pe care le joaca. Au incercat sa bagatelizeze ceea ce s-a intamplat.

Si acum vreau sa mai fac niste precizari:

1. Nu sunt adepta sistemului de pedepse si recompense pentru ca eu consider ca pe termen lung se demonetizeaza, cel putin in relatia parinte – copil. De la un moment dat incolo unui copil poti sa-i dai orice sau sa-l ameninti cu orice ca nu mai poti sa-l constrangi sa se comporte asa cum vrea parintele. Asta se intampla de obicei pe la adolescenta si foarte multi parinti se plang ca nu se mai inteleg cu adolescentii lor, ca parca le-au luat hormonii mintile etc. Poti avea norocul sa ai un adolescent care nu se revolta sau nu se revolta intr-un mod evident. Dar chiar si aceasta situatie fericita nu e chiar fericita pentru ca de multe ori adolescentii acestia sunt retrasi si nu le povestesc parintilor problemele lor de ordin sentimental, psihic etc. Parintii stau linistiti deoarece copiii se comporta cum isi doresc ei dar ce ascunde sufletelul lor adolescentin  este foarte probabil ca nu vor sti niciodata. In plus mi se pare ca adeptii behaviorismului nu fac aproape nici o diferenta dintre oameni si cainele lui Pavlov.
2. Faptul ca nu sunt adepta acestui sistem nu inseamna ca imi cresc copilul intr-o lume fara reguli si fara limite. Ii explic limitele, ii explic regulile, il fac atent asupra consecintelor actiunilor sale asupra celor din jur si asupra sa, daca incalca vreo limita sau vreo regula incerc sa inteleg de ce a facut chestia asta si sa actionez in consecinta. Nu e usor…E mult mai greu decat sa-i pun o bulina dar cred ca pe termen lung copilul meu va sti sa faca diferenta dintre bine si rau si in lipsa unui sistem de pedepse si recompense. De fapt eu asta imi doresc pentru copilul meu: sa fie un om integru si cu un puternic simt etic si moral.
3. Daca poate cu pedepsele este evident de ce sunt nocive pentru dezvoltarea unui copil, cu recompensele nu e la fel de clar. Este vorba de motivatie. Un copil s-ar putea sa faca ceva doar pentru a  primi recompensa (fie ea un lucru palpabil gen jucarie, un dulce sau ce stiu eu ce, fie un privilegiu sau chiar o lauda) disparandu-i astfel motivatia intrinseca de a face lucrul respectiv. Si cand nu mai ai motivatie intrinseca de a face ceva practic lucrul acela nu-ti mai ofera nici un fel de placere si in absenta motivatiei extrinsece. Pur si simplu nu mai are rost sa faci lucrul respectiv. In plus, pe masura ce copiii cresc, cresc si pretentiile lor…daca la 2 ani se multumeste cu un bravo sau cu o bomboana, la 18 ani s-ar putea sa vrea Lamborghini.
4. De ce nu sunt de acord cu etichetarea? Pentru ca de multe ori fie ca ne dam sau nu seama, devenim asa cum scrie pe eticheta din frunte. „Ah!E un copil rau!” zice cineva despre un copil si culmea este ca asa era: in lipsa intelegerii si compasiunii copilul a devenit ceea ce s-a asteptat de la el sa fie. Sigur ati auzit de gandirea pozitiva. Se spune ca un gand pozitiv atrage consecinte pozitive. Daca te setezi mental ca poti sa faci ceva, de cele mai multe ori reusesti. Nu e sigur 100%  ca reusesti dar sansele sunt mai mari. La fel si la un copil: daca este incurajat de mic mai ales cand esueaza are toate sansele sa fie mai tarziu un invingator. Nici etichetarea pozitiva nu e mai buna pentru ca e posibil sa nu poti mereu sa te ridici la nivelul asteptarilor si iti traiesti toata viata incercand sa satisfaci asteptarile altora de la tine. Ori cred ca viata e prea scurta ca sa o traim pentru altii sau cum vor altii.
5. Cum e cu frustrarea, ca acesta pare a fi laitmotivul comentariilor la articolul mai sus mentionat? Frustrari avem cu totii si cu siguranta copiii nostri nu vor duce lipsa de ele.  Asta e! Face parte din viata! Diferenta este cum alegi sa te raportezi la o situatie frustranta:

• poti sa fii frustrat si sa defulezi aceasta frustrare pe cei apropiati, nicidecum pe cei care ti-au pricinuit frustrarea
• poti sa fii frustrat si sa te revolti impotriva celor care te-au frustrat (sau a sistemului) dar sa nu actionezi in nici un fel
• poti sa fii frustrat si sa incerci pe cat posibil sa gasesti o solutie, sa actionezi, sa-ti aperi drepturile

Nu stiu cum o fi mai bine pe termen lung dar tind sa cred ca ultima varianta e mai buna. Cred ca nu ne dorim copii si viitori adulti docili, incapabili de a lua decizii si a actiona conform cu acestea.

Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie. Sunteti un angajat model, va faceti treaba, veniti la timp la serviciu. Intr-o buna zi, aveti o problema: copilul vostru poate s-a imbolnavit, aveti probleme cu partenerul de viata, sunteti gripati sau orice alta situatie cu care rezonati. Din cauza acestei probleme nu puteti sa va concentrati cum trebuie si nu performati la serviciu. Seful vostru ia decizia de a va sanctiona si va taie 10% din salariu (stiu ca nu se poate sa taie direct 10%, trebuie sa va dea avertisment, sa faca ancheta etc. dar e doar un exercitiu de imaginatie). Cum va simtiti? Va vine sa-l injurati? Sunteti nemultumiti? Va simtiti nedreptatiti? Va simtiti raniti? Pe seful vostru nu l-a interesat problema voastra dar ar fi ajutat probabil mai mult daca in loc de taierea salariului ar fi incercat sa afle ce problema aveti, ar fi incercat sa empatizeze, v-ar fi spus ca intelege situatia voastra, chiar daca la serviciu exista probleme care trebuie rezolvate urgent. Cred ca un pic de omenie din parte sefului v-ar fi determinat sa faceti tot ce e posibil uman pentru a va indeplini sarcinile de serviciu.

Suntem oameni…sa nu uitam sa ne comportam ca atare!

Ema, Hai sa citim in limba engleza

Citeste si Niciodată nu e prea târziu să fii un părinte bun (mai bun) pentru copilul tău!

Fotografie- Copyright D’Alex Photography