Spuneti-le părinților voștri că îi iubiți!

Mai sunt cateva zile pana la aniversarea mea. Voi implini 34 ani. Am o familie minunata, un sot – un suflet pereche, un copil extraordinar. Si totusi aniversarea asta va fi foarte trista.Pentru ca tatal meu nu imi va fi alaturi. Si doare groaznic, nici nu stiam ca poate exista o astfel de durere. Dar exista. Poate daca scriu, poate accept, poate voi fi iertata, poate voi depasi momentul, poate…

Tatal meu a decis sa ne paraseasca. A decis sa plece, singur. Nu inteleg de ce, zilnic ma gandesc si nu inteleg cum si de ce. Nu reusesc sa inteleg depresia de care psihologii vorbesc, nu inteleg drama lui (drama persoanelor care ajung sa faca aceste gesturi). Nu pot sa inteleg cum te poti juca cu nepotelul mult dorit si mult iubit si apoi sa pleci … definitiv. Stiu ce spune teoria, o stiu … dar nu o pot intelege.

Un astfel de eveniment iti schimba definitv viata. Te zdruncina din radacini. Nu stii cum sa iti gasesti echilibrul pentru a putea continua. Pentru ca tot ce ma inconjoara imi aminteste de el. Copilul meu imi aminteste zilnic de el, casa mea imi aminteste de el, mama mea imi aminteste de el, fratele meu imi aminteste de el. Si e normal sa imi aminteasca de el doar ca acum doare, doare groaznic de rau si nu stiu cum sa fac sa nu mai doara.

Daca as putea sa dau timpul inapoi … Sa il ascult mai mult, mai des. Daca as putea sa schimb ceva… Oare de ce nu mai putem? Ma trezesc zilnic cu gandul la el, prima senzatie e ca ii pare foarte rau de ce a facut si ca isi doreste sa ne fie alaturi… Nu stiu daca este subconstientul meu dar modul in care ma trezesc ma termina psihic, zilnic.

Nu a fost un tata ideal, de multe ori nu a stiut cum sa se implice, cum sa exprime ceea ce simte. Dar el a fost tatal meu. Care m-a iubit si pe care l-am iubit. Fiind adult mi-am dat seama ca nu trebuie sa imi judec parintii, sa le reprosez ceva pentru ca fiecare provine din familia lui, cu un anumit bagaj emotional si expresiv, bagaj pe care nu il putem schimba cu usurinta. Fiecare parinte incearca sa faca totul asa cum se pricepe mai bine. Asa cum a fost invatat la randul lui sa actioneze. Si totusi, de multe ori l-am judecat, l-am certat. Si l-as certa si acum, dar nu mai am posibilitatea. As vorbi cu el, si acum. Dar nu mai pot. I-as cere iertare, dar nu mai pot. Nu mai pot sa ii spun cat l-am iubit, sa ii spun cata nevoie am de el. Eu nu mai pot.

Dar voi, toti cei care aveti parintii alaturi, va rog, va rog din suflet, dati-le un telefon, vorbiti-le, spuneti-le ca ii iubiti, ca va pasa de ei, ca aveti nevoie de ei. Va rog, faceti asta pentru voi, pentru ei si nu in ultimul rand pentru cei care nu mai au ocazia asta.

Alina

Sursa foto- Poze despre fericire 

Citește și Adoarme ținându-mă de mână