O secunda și mi-ar fi de-ajuns

Nu credeam ca va veni și ziua când cer un timp doar pentru mine. Și pretențiile nu sunt mari. Am ajuns sa mă mulțumesc și cu drumul pe care îl fac la baie, pana sa vina artileria după mine.

Mă obișnuisem doar cu Teodora, răspundeam la toate întrebările în timp ce mă asista. Ei bine, vârsta de 9 luni a lui Victor e a curiozității. În timp ce mă chinui sa termin ce am de terminat trebuie sa am grija de copil care se ridica și mușcă din cadă. De un alt copil care vrea sa spele chiuveta cu noua ei periuță.

Încât uit și pentru ce am ajuns la baie.

Probabil vă imaginați că exagerez. Dar nu e așa. Și Radu îmi spune că nu își explică cum am luat prima masă la ora 12. . . În cel mai fericit caz.  Probabil din exterior se vede altfel și până nu trăiești tu cu doi copii multe ore pe zi de aproape 10 luni, nu ai realiza și ai spune că mă plâng aiurea.

Am să vă povestesc și de  programul nostru într-o zi lucrătoare. . .

Astăzi cer 1 secundă. .. de singurătate.

Să pot ieși singura din casa. Teodora să accepte acest lucru fără să facă o criza de plâns. Pentru că îmi este destul de greu să îl las pe Radu cu amândoi. Dacă îl mai las și cu Teodora plângând, nu aș pleca relaxata în plimbarea mea.

Îmi este dor de o plimbare fără sa fiu condiționată de un anumit interval orar. Îmi este dor să nu fiu în alerta.  Să pot să nu mă uit din minut în minut la telefon, ca nu cumva să  ratez vreun apel.

Îmi doresc să revin cu forțe proaspete și să fiu întâmpinată de zâmbete, de o atmosfera plăcută unde nu se simt reproșuri sau invidia.

Pentru că da. Sunt invidioasa pe soț.  Și pentru faptul că poate ieși oricând din casă, fără să asiste la o criza. Chiar primește un pupic și o îmbrățișare de rămas bun. Sunt invidioasa și i-o spun. Încerc un limbaj cât mai nonviolent. Nu reușesc întotdeauna.

O buna prietena s-a oferit să aibă grijă de copii şi să merg împreună cu Radu la o plimbare. .Oau… Pentru o secunda mi-am imaginat cum ar fi. Minunat, dar tot nu văd cum s-ar putea realiza.

Pentru că la noi principala problemă în situația prezentata este Teodora. Nu știu cum ar accepta să stea cu o persoana mai puțin cunoscuta, dacă ea nu îl accepta pe al ei tată în escapada mea.

Am încercat să ies când dormeau amândoi. În week-end. Au rezultat următoarele:

• fie nu vroia să doarmă la prânz;
• fie se trezea la 5 minute după ce am ieșit din casă și plângea până reveneam;
• fie nu şi-a sincronizat somnul cu Victor;
• fie Victor trece printr-un puseu de creștere și vrea doar în brațe. Inclusiv la somn.

Îmi aduc aminte că a fost un moment când am putut ieși în casă. Bunica ei era în vizita și îi adusese o noua jucărie. Era concentrata. Dar când am revenit mi-a spus clar: “sunt supărată. Teo e supărată.“

Știam  motivul. Dar nu am insistat. Zâmbeam și eram bucuroasă. 30 minute doar ale mele. A fost minunat.

Probabil e doar o etapă. Toate trec. Dar chiar şi așa am nevoie de 1 secunda. Să fiu doar eu. Sunt egoistă, dar prefer să analizez toate beneficiile unui moment de libertate raportat la cei din jur, decât o mama tristă și frustrată.

Deci, draga mea Teodora, te iubesc pân ‘ la cer şi înapoi, dar mami are nevoie de câteva clipe de libertate. Chiar dacă nu fac nimic în mod special. Vreau să profite de zilele în care tati este acasă şi să îl “sufoce” cu a ei dragoste. Să facă diverse activități. Cu mine le face în permanenta. Pe mine mă vede și mă simte oricând. Să profite pentru că împreună sunt tare frumoși şi jocul lor e întotdeauna diferit și palpitant și unic. Să îmi zică: “Mami, pleacă liniștita! Ne descurcam de minune și dacă este o urgenta te sunăm !”

Aștept acea zi cu nerăbdare! Pentru că îmi este dor de Corina cea vesela înconjurată de mulți prieteni!

Dor de libertate.

Corina

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citește și O zi din viața noastră