
Școala – umilință, penumbră și tăcere
Parcă ieri, cam pe la ora dimineții, eram pe treptele facultății la o cafea, încercând să ne decidem ce facem vineri seară. Apoi, spre prânz parcă îmi aduc aminte cum mi-a spus prietena mea cea mai bună că urmează să se mărite. Și spre seară deja că așteaptă un bebe.
Azi, lucrurile sunt diferite. Azi ea deja caută clasa zero pentru fetița ei, iar eu… eu am doi copii, dintre care unul la grădiniță.
Când a trecut timpul? Când a trecut timpul peste noi de începem deja să ne gândim la școala copiilor noștri? Pentru că deși Vanda Mică are doi ani și jumătate, iar Juniorul nici 5 luni, deja mă gândesc la ce va fi.
Și mă îngrozesc. Mă tem, îmi tremură genunchii când mă uit la ei și îmi dau seama ce responsabilitate mare e pe umerii mei. Pe umerii noștri.
Și mă tem și mă îngrozesc, pentru că sistemul nu ține pasul cu realitatea. Realitatea este că nu mai trebuie să scoatem copii standardizați pe bandă rulantă din școli și facultăți. Viața de astăzi diferă enorm de viața de acum 40 de ani, când partidul dorea să fii la fel ca vecinul de la 2 și vecinul de la 4, când toate femeile purtau același palton și toți bărbații aceleași șosete. Acum situația e complet diferită, studenții nu mai sunt scoși din băncile facultăților și puși în posturi pentru care au învățat, nu mai primesc apartament de la stat și nici nu se mai duc la același serviciu zeci de ani la rând, indiferent că își fac treaba au ba.
Astăzi avem nevoie să scoatem din școli indivizi avizi de informație. Indivizi care să fie capabili să înfrunte schimbarea permanentă care ne înconjoară ca un soi de fum gros. Indivizi adaptabili, pasionați, indivizi pregătiți pentru un viitor pe care noi încă nu îl cunoaștem.
Ar trebui să încetăm să mai pregătim copiii pentru trecut, ar trebui să ne punem toate resursele la contribuție ca să-i pregătim pentru viitor. Pentru niste joburi care poate acum nu există. Să înlocuim caligrafia cu discursul logic. Să învățăm copiii să gândească și să se exprime, să își poată susține un punct de vedere, să pună întrebări și, poate cel mai important, să-i învățăm să învețe. Să învețe mereu, să nu se plafoneze. Să știe unde să poată găsi o informație utilă și corectă, cum să se documenteze și de unde. Diferența dintre a hrăni pe cineva cu pește sau a-l învăța să pescuiască.
Apoi, la fel de important ar fi să le creștem încrederea în ei și nu s-o strivim ca pe un gândac de bucătărie. Să ajutăm copiii să-și ia zborul, să-și cunoască adevărata valoare. Să încetăm să-i mai învățăm că respectul e implicit, ci să avem curajul să le spunem adevărul. Că respectul se câștigă și că în lumea reală nu se ridică nimeni în picioare când intri într-o cameră decât dacă ai făcut ceva cu adevărat remarcabil.
Să le zgândărim curiozitatea și să le-o întreținem, nu să-i reducem la tăcere atunci când nu vor să învețe ce vrem noi să le băgăm pe gât. Nu doar să le respectăm înclinațiile, ci să-i încurajăm să și le descopere. Să punem la punct un sistem real de consiliere a elevilor ca să nu mai facă facultăți pe bandă rulantă doar pentru că ”trebuie”.
Din păcate variantele sunt limitate. Din păcate în sistemul nostru tradițional de învățământ, valorile promovate sunt altele. Din păcate, se pune mult accent pe cantitate, pe ierarhie, pe dominare. Elevul este mic, tăcut, în bancă. Notează conștiincios ceea ce alții gândesc, apoi reproduce. Apoi termină școala și dă nas cu viața. Care e diferită, unde nimănui nu-i pasă că în clasa a șaptea a fost olimpic la matematică și că era cuminte și tăcut la ora de română. Unde singurul lucru important e să știe să facă ceva. Și să se vândă, să-și creeze un brand, să se facă dorit, văzut și auzit.
Dar cum să știe el asta, când el din școală a învățat că succesul vine din umilință, penumbră și tăcere?
Vanda, Gangblog
Citește și Scrisoare pentru fiul meu
Leave a Reply