Rolul de mamă se învață

Prima și ultima dată când am plâns în hohote DE FERICIRE a fost atunci când mi-am văzut copilul pentru prima oară. A început să plângă de când a ieșit în lume, iar când mi-au pus-o pe piept imediat după naștere a tăcut instantaneu. Am rămas cu impresia că atunci am privit una în sufletul celeilalte și ne-am legat pentru totdeauna. Nașterea e un proces natural, însă sentimentele asociate cu ea sunt magice. Nu par din această lume. Țin mai mult de fantastic, de extraordinar. Așa m-am simțit atunci, în primele momente alături de copilul meu.

Dar apoi totul coboară în mundan: alăptarea (sau mai degrabă chinurile alăptării) și adaptarea la noul rol de mamă, nopțile pierdute, colicile…

“O femeie nu devine mamă chiar din clipa în care naște. E un lucru care se învață, iar unora le ia mai mult decât altora. Unele femei, la fel ca mine, se simt zguduite din temelii de întreaga experiență”, scrie Elif Shafak în cartea sa “Lapte Negru” și eu am impresia că vorbește despre mine.

Când am ajuns acasă cu Sabina după trei zile în spital am simțit că am urcat într-un roller coaster cu emoții.  Nu mă înțelegeam deloc. Când eram foarte fericită, când nervoasă, când încântată, când tristă…. Nu mă așteptam ca maternitatea să provoace atâtea stări contradictorii.

Aveam complicații de la operația cezariană și dureri crunte. În plus, făcusem furia laptelui și ragade la sâni, iar fiecare masă pe care i-o dădeam Sabinei însemna durere. Stătea aproape tot timpul la sân și cu toate acestea atunci când m-am dus la controlul de două săptămâni, medicul mi-a spus că nu a luat în greutate cât ar fi trebuit, doar jumătate din standard.

Făcusem tot ce era posibil, în ciuda durerilor pe care le aveam. Am dat totul, dar cumva …nu era de ajuns. Am introdus pompa de sân în acțiune, ceaiuri pentru stimularea lactației,  mâncam carne ca apucata (deși fusesem vegetariană înainte de sarcină), încercam totul pentru a mă asigura că am suficient lapte pentru a o hrăni exclusiv cu lapte matern. Nu a mers. Așa că am început o alimentație mixtă: lapte matern și în completare lapte praf atunci când era necesar. Asta însemna să o țin 30 de minute la sân, apoi să îi dau completare lapte scos cu pompa la ședința anterioară sau lapte praf, iar apoi să încep să pompez ce lapte mai rămăsese în sânii mei după Sabina, pentru a-i oferi completare la următoarea masă. Tot procesul dura o oră, cel puțin! La fiecare masă, fie că era ora 1 la amiază sau 3 dimineața, era aceeași rutină! Și mărturisesc că mi-a fost extrem de greu! Și în plus, m-am simțit vinovată, pentru că așa m-au făcut să mă simt multe mame din jurul meu. Ca și cum nu aș fi fost o mamă suficient de bună pentru că nu mi-am hrănit copilul exclusiv cu lapte matern.

Fiecare clipă a zilei era dedicată copilului meu. Și încet-încet am început să mă simt captivă. Cumva, fericirea aceea extraordinară din prima noastră clipă împreună era treptat sugrumată de responsabilitățile rolului de mamă, de imperfecțiunile vieții care trebuia să fie perfectă.

Mă simțeam extrem de singură, nimeni nu mă înțelegea. Și toate acele imagini de pe Facebook sau din reviste cu mame frumoase și fericite alături de bebeluși zâmbitori mi se păreau o minciună! Nimeni nu îmi spusese că va fi atât de greu! Toată mamele vorbeau despre cât de frumos e, cât de fericite sunt, cât de extraordinară a devenit viața lor. Dar nimeni nu vorbea despre partea dificilă a vieții de mamă, despre extenuare, despre lacrimi! Iar eu credeam că e ceva în neregulă cu mine. Au fost multe zile în care mi-am spus că poate nu am fost pregătită să devin mamă, de asta pentru mine este atât de greu! Gândeam toate lucrurile astea, dar nu aveam curajul să le spun nimănui. În niciun caz unei alte mame. Aș fi trădat codul “fericirii absolute” al mamelor! Și mai ales aș fi fost considerată o mamă rea! Dar eu îmi iubeam copilul mai mult decât orice pe lume și nu îmi puteam imagina viața fără el! Însă rolul de mamă cu tot ce presupune el mi se părea apăsător! Iar în unele zile abia reușeam să mă țin pe picioare.

E greu să ieși din rând, să spui că nu e totul lapte și miere, că imaginea care se vinde nu e completă! Dar într-un final am spus-o, e adevărat, într-un cerc restrâns, unor prietene. Și ce credeți că s-a întâmplat? Am aflat că nu eram singura care gândea așa! Că nu doar mie mi se părea greu! Că nu doar eu eram atât de nervoasă și țipam la soțul meu din orice motiv, că nu eram singura care își dorea să evadeze măcar o oră de lângă copil. De fapt fiecare mamă cu care vorbeam îmi confirma spusele. Și ele erau extrem de obosite,  și lor li se părea foarte greu. Dar nimeni nu spusese asta de teamă să nu fie judecate, să nu li se lipească eticheta de “mamă rea”!

În timp totul s-a îmbunătățit, iar eu mi-am dat seama că poți să își iubești nespus copilul și în același timp să te simți tristă. Se numește tristețe post-natală, o formă mai ușoară a depresiei post-natale. Și nu e un stigmat, deși multe mame vor face să pară așa.

“Nicio femeie nu este absolut imună la tristețea postnatală. Probabil cele mai puternice și mai încrezătoare dintre noi sunt de fapt cele mai vulnerabile”, mai scrie Elif Shafak în frumoasa ei carte.

Primele săptămâni după naștere (poate primele luni) nu sunt ca o plimbare prin paradis așa cum suntem lăsate să credem. Pentru multe femei e o perioadă grea, care include și lacrimi, oboseală, nervozitate. Este perioada de adaptare și va trece. Și nu are nicio legătură cu dragostea pentru copil, care e imensă, magică.

Nicoleta, Jurnal de părinte

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citeste si Fratele mai mic