
Sa ne respectam copiii!
RESPÉCT s. n. Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva.
Si atunci ma intreb… De ce respectul e doar unidirectional in relatia adult-copil? Oare acest fel de respect, e chiar respect? Sau e frica, obedienta?
Cum invata un copil ce e respectul? Prin tehnici de manipulare, de dresaj , de anihilare a curajului? Cand un copil este obedient fata de un adult care nu ii respecta dorintele, trairile, emotiile, acel copil e plin de stima si consideratie fata de adultul asupritor?
Eu cred ca noi traim intr-o lume a adultilor. De fapt a omului adult. A omului care nu mai are respect (stima, consideratie) nici fata de el insusi, de propriile trairi si sentimente, nici fata de natura, fata de viata, in general, nici fata de proprii copii, nepoti, elevi.
Dar aceasta planeta nu este doar a omului adult. Este si a animalelor, plantelor, copiilor. De ce doar varsta si calitatea de om adult ne da dreptul sa impunem reguli, sa schimbam naturalul, sa obligam toate celelalte forme de viata sa convietuiasca sau sa moara dupa propriile noastre dorinte?
Cum ar fi, daca s-ar suci totul pentru o zi si am fi obligati sa traim in lumea copiilor. Sa traim ca ei, dupa modelul lor.
Ar fi chiar atat de grav? Poate am invata ce e fericirea… Pentru ca ei, copiii stiu sa fie fericiti. Poate am invata curajul… Pentru ca ei nu stiu ce e frica, pana nu le-o inoculam noi. Poate am invata simplitatea… Pentru ca ei stiu sa se bucure de lucruri simple si sa se limiteze doar la satisfacerea nevoilor : iubire, atasament, hrana, joaca, libertate. Poate am invata trairea momentului prezent…. Pentru ca ei nu stiu cum e cu timpul, cu trecutul sau cu viitorul… Poate am invata iubirea neconditionata… Pentru ca ei iubesc pur. Poate am invata iertarea… Poate nu am sti semnificatia cuvantului resentiment, care ne face noua insine viata amara. Poate am invata ce e respectul adevarat… Ala care inseamna stima si conideratie veritabila si autentica, nu cel care se confunda cu frica. Dar e greu… Pentru ca ne dam seama ca pentru a fi respectati autentic e nevoie de multa munca. E nevoie ca noi (si nu ei) sa devenim mai buni, mai merituosi, mai empatici, mai afectivi.
Iar…manipularea, inspaimantarea prin diverse tehnici a copilului este mai la indemana oricui… Primul pas ar fi sa constientizam ca obligam copiii sa traiasca intr-o lume a adultilor, cand ei nu au instrumentele necesare, pentru ca nu au anatomic caracteristicile noastre, pentru ca nu au experienta noastra.
Si nici nu e musai sa traisca dramele noastre dupa ce noi le-am trait pe ale parintilor nostri. Sa ii lasam sa le aiba pe ai lor. Sau…. Sa ii lasam sa isi traiasca viata LOR, cu bucuriile si tristetile lor, cu curaj (unde fricile noastre nu au ce cauta), cu incredere. Fricile si ingrijorarea exagerata nu elimina eventualele drame care ar putea aparea in viata lor in viitor, dar le fac prezentul o drama, cu siguranta. Sa le fim doar modele, sa le fim inspiratie si nu asupritori.
Andreea, Poze despre fericire
De aceeasi autoare citeste si Trebuie să scăpăm de TREBUIE!
One Comment