Copiii n-au nicio vină!

Acesta este un articol trist, cu o întâmplare tristă..

Mergând la dentist, am trecut pe lângă un băiețel, să fi avut 4 anișori, care era cu tatăl lui. Oameni simpli, modești, cred că locuiau la țară, grăbiți. Copilul avea o banană în mână, și, desfăcând-o, nu a fost atent, iar banana s-a rupt. A căzut pe trotuar. Mi se întâmplă și mie frecvent, vouă nu? Ei, uite, i s-a întâmplat și băiețelului. (În momentul acesta, iar îmi vine să plâng când îmi amintesc scena..)

Am văzut furia tatălui de la distanță. Am auzit-o. Am auzit “Prostule”, de multe ori și apăsat. Am văzut mâna ridicată în aer gata-gata să îl lovească. Am simțit furia tatălui. Am văzut copilul care stătea neclintit, mort de frică, aproape să plângă, dornic să se abțină ca să nu existe de-a dreptul o palmă pe obrazul lui..

Vorbeam cu cineva important la telefon când am trecut pe lângă ei, nu puteam închide să sar în ajutor. Mai bine o făceam, cu orice preț. Îi spălam banana cu apa din sticla lui fiu-mio care mi-a rămas în geantă, îi ștergeam lacrimile, îi spuneam lui tac-su că se mai întâmplă “Banana e moale și se rupe fără să vrei”, lucru pe care i-l spun și lui fiu-mio care se enervează și el când se rupe banana. Dar înțelege. Singurul lucru pe care am apucat să îl fac a fost să îl mângâi în treacăt și să mă uit, mută, la el.

Eu am plecat, dar m-am uitat înapoi. L-a certat rău, rău de tot. Pentru o banană. Păreau că nu își pot permite în fiecare zi câte o banană, dar nu păreau atât de săraci. Băiețelul fugea în spatele tatălui lui care mergea nervos pe lângă bicicletă, umil și în același timp bărbat, căci nu avea voie să plângă.

Toată ziua fusesem întoarsă pe dos. Și eu mai cedez (și mamele sunt oameni) și chiar am izbucnit odată în fața lui Horia, căci mă durea extrem extrem de tare spatele, eram obosită- nu dormisem de durere de spate de 2 săptămâni, aveam examene etc și el nu voia sub nicio formă să meargă pe jos. Doar în cârcă, ba nu.. în brațe, ba nu.. în cârcă! Nu sunt deloc mândră de reacția mea de atunci, nu m-a ajutat niciun sfat de parenting, parcă le uitasem pe toate. Am fost extrem de egoistă în acel moment, căci voiam cu orice preț ca un copil de nici 3 ani să înțeleagă durerea mea cu spatele... Mi-am adus aminte de acest episod uitându-mă, din exterior, la acel băiețel și la tatăl lui. La criza de furie a tatălui lui. Ce urâtă e, dragi prieteni.. ce urâtă e! Ce tristă e imaginea unui copil care plânge în acest context, tristă și nedreaptă.. Și Horia a plâns atunci, dar nu am putut să îi văd lacrimile, îmi vedeam doar durerea fizică și oboseala.

Copiii n-au nicio vină. Nu, asta nu înseamnă răsfăț. Copiii n-au nicio vină pentru nervii părinților și nu trebuie să sufere din asta, indiferent că au fost sau nu atenți când au desfăcut o banană. E nedrept, e crunt, e dureros, se lasă cu răni nevindecate pentru cine știe câți ani. Mai mult, copiii nu ar trebui să sufere de boli incurabile, de boli grele, de discriminare, nu, copiii n-au nicio vină. Și nu e răsfăț asta. Dar asta e lumea în care trăim… episodul cu băiețelul și tatăl lui m-a scos din universul meu perfect, cu familie frumoasă, atentă la copil, din această comunitate plină de părinți atenți, iubitori, preocupați de o creștere armonioasă. M-a dezarmat cu totul.

În încheire.. cred că trebuie să ne privim mai des din exterior în momentele noastre de criză. Momentele noastre, nu ale lor. E vorba de control, de răbdare și empatie. E neapărat nevoie să înțelegem că noi suntem centrul emoțiilor lor; ei nu sunt în stare să le gestioneze singuri până mai cresc puțin. Înseamnă câțiva ani.. și până la urmă, ce sunt câțiva ani din viața ta pentru siguranța emoțională a copilului tău?

Sursa foto aici