Obsesii, intrebări și temeri de mamă

Îmi place să citesc. Când un subiect îmi stârnește interesul, imediat caut cărți, articole sau orice… să citesc.

Dar nu a fost dintotdeauna așa. În copilărie și adolescență citeam mai mult din pricina împrejurărilor. Se impunea la școală o listă cu titluri sau aveam nevoie să îmi pregătesc o lucrare și atunci citeam. Nu prea găseam plăcerea cititului. Părinții mei citeau, mai ales mama, dar nu pot să spun că au depus un efort specific pentru a mă încuraja, în această direcție. Simțeam că am tot soiul de carențe de exprimare sau informaționale, în comparație cu colegii sau prietenii mei din aceiași generație. Au fost cazuri, mai ales în anii terminali din liceu, în care citeam forțat anumite cărți pe care le digeram cu greu, doar pentru că auzisem pe cineva vorbind despre ele.

În anul I de facultate, am stat singură la București. Fără părinții mei sau fratele meu, nu mai aveam iubit și nici cele două prietene cele mai bune nu erau cu mine.  Oamenii pe care i-am întâlnit la facultate, majoritatea bucureșteni, erau și mai informați și mai elocvenți. Prin urmare, a fost mediul perfect pentru a-mi adânci complexul.  Și pentru că nu aveam cu cine să ies, să descopăr orașul, singură în casă, singura modalitate de a-mi petrece timpul a fost cititul. Și atunci, a început nebunia. Am citit zilnic, și nu m-am mai oprit de atunci. Acum, dacă trece o zi fără să…, dar stai că nu se întâmplă să treacă o zi fără să citesc măcar câteva pagini. Nu am suficient timp să citesc cât mi-aș dori. Am multe cărți pe care mi le-am dorit, le-am cumpărat și nu am apucat să le citesc. Profit de orice context, în care am o oră, o zi sau câteva zile libere pentru a citi cât mai mult.

De când sunt mamă, mi-am asumat și responsabilitatea de a o ghida pe fiica mea, iar acum și pe fiul meu,  prin lumea magică a cititului. Și sunt foarte fericită că ei îi place, o face cu drag și la un nivel suficient de provocator pentru vârsta ei.

Din când în când, mă las dominată de o  anumită „obsesie”. De-a lungul timpului am avut multe asemenea „obsesii”. Un subiect, o temă îmi captează atenția și numai despre asta citesc. Cărțile pe care le cumpăr sunt numai despre acest subiect. La fel și discuțiile mele cu cei din jur. Uneori caut mă merg la dezbateri, reuniuni, seminarii conferințe pentru a descoperi ce spun și specialiștii în domeniu.

După ce l-am născut pe Tudor, am deprins un obicei de a citit despre parenting, sau parentaj cum a fost tradus domeniul în limba română. Și simptomatologia este cea clasică. Diagnosticul clar – o nouă „obsesie”.

Dar am un mare PĂCAT. Nu reușesc să pun în practică ceea ce citesc. Și asta mă frământă rău de tot. Pe cât de tare mă preocupă obiectul „obsesiei”, pe atât de preocupată sunt să pun în practică ceea ce învăț. Caut cauze și inventez scuze.  Mă agit, fac planuri, prognoze, analize. Apoi mă opresc și las experiențele să se manifeste. Dar tot nu mă simt satisfăcută. La un moment dat, am fost la un seminar, firește pe tema parentajului, și profitând de faptul că majoritatea participanților erau fie psihologi, fie terapeuți, m-am ridicat frumos în picioare și am întrebat, de ce am eu păcatul acesta? Răspunsul îmi sună și acum în urechi și încă îl mai diger: Poate că ar trebui să vedeți pe cineva de specialitate!

Acum, eu știu că „obsesia” mea de acum, are un caracter aparte. Că punerea în practică a ceea ce am învățat despre parentaj este puțin provocator. Și mai știu și că este „succesul” depinde de reuniunea mai multor factori. Și totuși, poate nu ar fi așa o mare tragedie. Numai că, investiția mea în această „obsesie”  este foarte, foarte mare. Și nu mă refer numai la timp și bani. Dar, până la urmă este vorba despre dezvoltarea mea personală care să mă ajute să îmi cresc echilibrat copiii.

Întrebarea e ce să fac?

Andra

Sursa foto: Poze despre fericire

Citește și Animalele nu citesc cărți de parenting