Nu vă mai educați copiii să fie politicoși!

Peste tot în jurul meu văd oameni care ridică la rang de “neapărat necesar” politeţea. Dar tot ei, aceeaşi oameni, se plâng mai apoi de oameni falşi, care îţi zâmbesc politicos în faţă, ca mai apoi să auzi de pe undeva că ei nu ţi-ar fi zâmbit politicos, dacă nu exista politeţea.

Politeţea e o forma acceptată de falsitate. Iţi înveţi copilul să fie politicos, îl înveţi doar să fie fals. Nu înseamnă că îl educi să fie uman.

Dacă vrei să educi un copil să fie uman, ei bine , e mai complicat de a-i băga pe gât 7 mii de reguli şi limite. E necesar să îl înveţi psihologie, să îl înveţi despre oameni, despre reacţiile lor la anumite comportamente, despre relaţionare, despre acceptare, despre toleranţă, dar şi despre curajul de a lua poziţie, de a fi el însuşi, de a-şi apăra valorile. E necesar să îl înveţi să gândească cu capul lui. Să gândească şi, mai apoi, să decidă. Tot cu capul lui.

Si treaba cu politeţea este că asta are şi un frate geamăn: Respectul. Respectul ăla care se impune şi se cere. Respectul ăla care nu are de-a face cu admiraţia şi consideraţia faţa de cineva, ci cu obedienţa.

Politeţea şi “respectul” au la bază frica. Frica de consecinţe. Dacă nu fac asta, voi suporta nişte consecinţe rele. Cum ar fi dacă modelul de educaţie ar fi altul? Ăla în care nu frica stă la baza deciziilor lor, ci curajul? Curajul de a-ţi apăra valorile şi credinţele, ţinând seama şi de sentimentele celorlaţi. Curajul de a lua decizii cu bunătate, nu cu frustrări acumulate, cu empatie şi nu cu obligativitate.

Acum trebuie să vină religia să ne înveţe să fim umani sau vreun manual de bune mariere. Dar de ce nu realizăm ca atunci când memorăm reguli, nu înseamnă că am şi înţeles ceva, că am devenit, cu adevărat, umani?

Să nu ne mai educăm copiii să devină falşi, să îi educăm să rămână umani (căci aşa se şi nasc) până la sfârşitul vieţii!

Andreea