Cum a furat Grinch Crăciunul

Nu știu alții cum sunt, dar la noi se întâmplă des ca vara, în drum spre plajă sau spre parc, să ascultăm și niște colinde sau cântece cu specificul sărbătorilor de iarnă, iar acum, în mijlocul lui iulie, citim zilnic Cum a furat Grinch Crăciunul, apărută în 1957 în SUA, sub semnătura lui Dr. Seuss și tradusă la noi în țară la editura Arthur, în  2015. 

E preferata Mariei în această perioadă, care deși nu prea digeră poveștile în versuri în etapa aceasta, a fost încântată de Grinch și povestea lui.

Pe scurt, despre ce e vorba în poveste: 

Grinch este un personaj atipic, pe coperta cărții scrie că ar fi un monstruleț, dar din textul cărții nu reiese asta, așa că pentru mine e o ființă care trăiește peste deal de satul Cinești și locuitorii săi. De 53 de ani, Grinch, care locuiește în peștera sa împreună cu cățelul său Max, asistă la pregătirile și ritualurile de Crăciun ale locuitorilor din Cinești: abundență de cadouri, zgomot, mâncare și băutură din plin,  ghirlande, tărăboi, clopote care răsună, cântece și dans, toate îl enervează pe Grinch care nu participă în acest peisaj. Așa că în mintea lui încolțește gândul de a-i face să înceteze cu toate acestea și așa ajunge să se costumeze în Moș Crăciun și în seara de ajun să le fure tot ceea ce pregătiseră: brad, cadouri, mâncare etc. Bucuros, a doua zi așteaptă cu urechiule ciulite zgomotele de jale la dispariția bunurilor, însă, în schimb, Grinch asistă la ceva ce nu se aștepta. Chiar dacă toate bunurile materiale dispăruseră, locuitorii din Cinești s-au adunat ca la fiecare Crăciun și s-au ținut de mâini și au început să cânte  împreună cântece. Grinch se gândește atunci că poate totuși Crăciunul nu este, așa cum își imagina, despre a avea, ci mai degrabă despre a fi împreună, despre a ne bucura, despre a ne ține de mână. Așa că decide să înapoieze toate bunurile furate și se integrează în petrecerea de Crăciun, el însuși servindu-le masa cineștilor.

Atașez aici și câteva imagini din carte pentru a vă face o idee despre ilustrații. Îmi place foarte mult cât de expresiv e Grinch pe parcursul poveștii. Ilustrațiile deschid la rândul lor discuții, separate de text.

Însă cel mai important lucru mi se par discuțiile cu copiii după citirea cărții. Sunt multe teme foarte puternice în carte, care, cu abordarea potrivită, pot servi drept lecții de viață pentru copii. Ca de obicei când am o astfel de carte în mână, tac mult și aștept întrebările Mariei care nu întârzie să vină. E clar că e o carte care îi învârte multe rotițe în creier. Mi s-a întâmplat să mă oprească la anumite pagini, să nu vrea să citesc mai departe și să murmure versurile din carte, semn că procesa informația, o rumega și se pregătea de întrebări.

Întrebările Mariei (4 ani): 

Mami, de ce la început Grinch nu era bun și apoi s-a făcut bun? a fost prima întrebare și cea mai puternică. Au urmat și altele:

De ce le-a furat Grinch jucăriile și mâncarea? De ce a mințit-o pe Cindy Lou?  De ce s-a îmbrăcat în Moș Crăciun? De ce fac oamenii tărăboi? De ce lui Grinch nu îi place mâncarea? De ce câinele trage sania? De ce, de ce, de ce? Au fost multe de ce-uri, nici nu le mai țin minte. Semn că e o carte foarte bună.

Ce i-am răspuns? I-am răspuns punându-i de multe ori întrebări, însă ea vrea deseori să audă ce cred eu.

Cred că la început Grinch era foarte trist pentru că stătea în casa/ peștera lui singur și nu avea cu cine să se bucure de Crăciun, în timp ce ceilalți erau toți împreună și se bucurau unii cu alții. Nu cred că Grinch nu era bun, ci că doar avea și el nevoie de prieteni și de bucurie și nu știa cum să le spună celorlați că vrea și el să fie cu ei, să se bucure împreună. Nu știa cum să le atragă atenția asupra lui. Cred că voia și el să cânte cu ei de mână. Etc.

Bineînțeles că au urmat multe alte întrebări. Cum ar fi: dar de ce nu s-a dus la ei să cânte cu ei etc. Așa că am zis de multe ori nu știu, tu ce crezi?

O pagină la care am zăbovit ceva timp este cea la care Grinch o minte pe fetița care l-a surprins furând bradul, spunând că îl ia să îi repare un bec din instalație, pentru că e stricat.

Voi mai insista pe pagina asta pentru că nu aș vrea să rămână cu ideea că dacă ești isteț găsești minciuni potrivite.

Versurile sună cam așa:

Grinch, isteț precum se știe, când aude, ce să spună?

Se gândește o secundă… Inventează o minciună!

Îmi place foarte mult în cartea aceasta o nuanță care nu e ușor de observat și de explicat copiilor mici, dar o să țin minte să scot cartea din bibliotecă și la vârste mai mari.

La începutul cărții, atunci când naratorul explică faptul că Grinch detesta Crăciunul și caută motivul acestor sentimente, acesta lansează niște ipoteze:

Poate capul nu-i era bine-nșurubat pe umăr. 

Poate că-l strângeau pantofii (or fi fost mai mici c-un număr). 

Însă eu cred că motivul care totul ne explică

E c-avea inima-n piept două numere prea mică. 

Naratorul, un fel de voce a locuitorilor din Cinești, face o presupunere, fără a avea date care să o certifice. În mod clar nu putea vedea inima lui Grinch să își dea seama cât de mică era, iar dacă luăm ad litteram, inima unui copil este mai mică decât inima unui adult în dimensiuni și asta nu înseamnă că un copil detestă Crăciunul. Ce spune naratorul, într-o formă elegantă, este că Grinch era o ființă rea. Îi pune o etichetă, care se dovedește a se transforma în  predicție  autocreatoare. Grinch, văzut ca o ființă rea, devine o ființă rea și fură Crăciunul cineștilor.

La finalul cărții, predicția funcționează și în sens opus. După ce Grinch ascultă cântecul cineștilor, ce se întâmplă oare?

Prin Cinești vestea s-a dus

C-a crescut inima-n Grich

Cu trei numere în plus!

Și din clipa-n care-n piept inima i-a fost mai mare, 

A-mpins sania spre sat, pe neaua lucind în soare, 

Și-a dus totul înapoi- jucării, brazi și mâncare!

Și chiar el…

… A FOST CEL CARE

I-a servit pe fiecare!

În mod evident inima lui Grinch nu a crescut de pe o zi pe alta, dar cum necum VESTEA despre inima sa s-a schimbat și în mod cert a ajuns și la urechile lui Grinch care a ales apoi să se poarte în conformitate cu ce se spunea despre el. Semn că dacă spunem și credem despre cei din jur că sunt într-un fel e posibil să se comporte chiar în acel fel.

Cartea a apărut în anul 1957, însă are acel miros de carte fără vârstă, care pare a fi scrisă astăzi. Până și ilustrațiile, realizate mai mult în alb-negru, cu nuanțe de roșu, par actuale în simplitatea lor. Una din temele cărții este consumerismul din perioada sărbătorilor de iarnă. Nu știu la ce nivel era în 1957, dar se pare că în 2016 este nevoie de această carte mai mult decât era nevoie la apariția ei. Din acest punct de vedere, autorul pare un vizionar :).

Citește și Trei cărți pentru copii îndrăgite la 2 ani/ 3,7 ani