Puișorul.. . Unde-i puișorul?

Nu mai știu exact când a început. Rețin doar rugămintea ei de a-i  pune un ursuleț de plus în „wap”. Acest ursuleț urma să fie puișorul. Puișorul ei. Cât timp îi căutam  o eșarfă să improvizez un wrap (sistem de purtare ergonomic), vine la mine și îmi arată cum își alăptează copilul și cât de încântată e.

Din acea zi sunt nedespărțiți. Îl plimbă peste tot. Doarme cu el. Este atât de grijulie și iubitoare încât mă luminez de fiecare dată când o văd. Dar sunt zile când când îl rătăcește și începe-„mamiii, unde-i puișorul? Unde-i puiuțul meu?”. O ajut de fiecare dată să îl caute, dar aceasta dorința a ei de a-l avea mereu aproape, a creat în noi o stare de agitație. Încât încerc să fiu vigilentă, să nu uităm puișorul în locuri greu de recuperat sau să îl pierdem , pentru că s-a zis cu noi. Într-o noapte ne-au trecut toate căldurile în căutarea puișorului, dorit a fi iubit în miez de noapte.

Erau zile când la această întrebare nu mai răspundeam cu înțelegere. Și îi reproșam că e bunul ei  și ar trebui să aibă mai multă grijă de el. Pentru că pierdem mult timp în căutarea lui. Și deodată mă opresc. Și rememorez evenimente care au loc aproape săptămânal. Cum îmi las cheile în scara blocului, și un mesaj lipit pe geam mă face sa mă întreb-„unde sunt cheile? Oare mesajul cu cine și-a pierdut cheile e pentru mine?”

Ce pretenții am la un copil de 3 ani și 7 luni când nu există zi în care să nu îmi pierd telefonul, pe modul silențios, prin casă. Și aștept să vină noaptea, cu speranța că va lumina și îmi voi găsi și eu „puișorul”. 6 ore am avut telefonul pierdut, din care o ora l-am căutat eu și alte doua ore soțul și copii. Teodora îmi spunea-„ îl caut eu mami, stai fără grijă. Îl găsim.” Pentru că am fost tare supărată și am constatat că am și eu un „puișor” și dacă nu ofer exemplul purtării de grijă,  nici copii nu pot să le împărtășească.

După acel moment când am primit empatie din partea Teodorei, când încerca să mă liniștească că îl găsim, am zis ca îi voi oferi și eu aceeași grijă de fiecare dată când își pierde puișorul. Pentru că reproșurile nu ajută cu nimic și îi alimentează teama că nu îl va mai găsi vreodată.

Într-o zi călduroasă tatăl a petrecut o zi doar a lor. Bineînțeles că puișorul era prezent și el. Ajung acasă și în timp ce luam împreună masa îmi spune-„mi-am uitat puișorul în mașină”. Și plângea. Și țipa, tragedie mare. Nu înțelegeam de ce e atâta panică, coborâm și îl luăm. Dar nu era posibil. Mașina era într-un service la o distanță de 40 minute cu tramvaiul și o caniculă care făcea imposibilă orice plimbare. Atunci am înțeles disperarea din vocea ei. Știa ca s-a întors acasă cu tramvaiul și ar dura mult prea mult să se întoarcă după puișor. Plus ca deja era ora 18, service închis.

Am încercat să îi explic. . . Nu mă auzea. Doar urlete și țipete de disperare-„vreau puișorul”.

Mă uit la tatăl acestei minunate fete aflata în suferință și mimica lui îmi transmitea ca este imposibil să mergem după el în acea seara. A doua zi vom merge direct și o noapte o va petrece fără el și nu va fi nici o tragedie.

Deja simțeam cum îmi pierd răbdarea printre atâtea urlete și lacrimi. Și zic-„ Sunteți amândoi responsabili, nu am cum să te ajut. Mâine mergem după puișor”. Deși eram dispusă să mă întorc după puișor, deși în această situație nu pot să îi pun limită, am zis că poate se ivește o soluție salvatoare. Îmi imaginam  toată noaptea în urlete și strigate de dorul  puișorului.

Deodată un moment de liniște. . . Și când începe să își strige dorul intervine tatăl „mai puțin vigilent” (nu i-am reproșat, dar mi-a trecut acest gând prin cap. Dacă eram eu prezentă, nu îl uita în mașină). Am tăcut și bine am făcut. Tatăl îi spune:

„- Teo , dar l-am lăsat la doctorul de ursuleți. Mai ții minte că îl durea o mână? L-am lăsat să îl facă bine.”

La care Teodora se oprește din plâns și zice –„ Ce?”

Când pune aceasta întrebare înseamnă că o pasionează subiectul și dorește mai multe informații.

Și tatăl continuă. . . „Mai ții minte când te-ai așezat pe căruțul puișorului și s-a desprins? L-am lăsat împreună cu ursuleț să îl repare. Și mâine dimineață mergem după ei că îi externează”.

Teodora, fără lacrimi și mult mai liniștită îi spune:” E  puișor, nu e ursuleț”.

Eu am zâmbit pentru că dacă ar fi fost după mine eram în stare să fac orice ca în acel moment să își strângă în brațe puișorul. În schimb Radu a dorit să îi pună această limită cu multă empatie și joc și să o ajute să înțeleagă că în aceea noapte nu va dormi cu puiul ei.

Pe tot parcursul serii au mai fost întrebări de genul-„unde-i puișorul?”, dar consecventa răspunsului tatălui o liniștea. Am petrecut o noapte fără puișor și fără lacrimi. Am fost așa de bucuroasă de lecția lui Radu, oferită tuturor. Se poate să pui și limite blânde, fără să alegi varianta sacrificiului.

Și e așa minunat când vin din partea tatălui și fata le primește cu înțelepciune.

Mândră tare am fost. Toată ziua și mult timp după!

Corina