Nu trebuie să îți fie mamă să o iubești ca pe una

Și m-aș aventura să zic și că nu trebuie să fii mamă ca să iubești ca una.

Aveam vreo 9 ani pitici când o așteptam emoționată pe mătușa mea să vină acasă, într-o dimineață, de la garda ei de cu seară; locuiam împreună cu mama și cu mătușa, fără de tatăl înstrăinat și fără de fratele lăsat încă să crească la bunici. Avea să vină cu o surpriză, avea să ia metroul de vizavi de Spitalul trist Floreasca și să ajungă la stația Timpuri de-a dreptul și cu totul Noi. Acolo locuia, de un an de zile, un copil mutat de la țara cu miros de cartofi uscați și lapte de căprițe păscute de însuși copilul crescut 8 ani cu tălpile goale. Îmi spusese la telefonul cu fir creț că mi-a luat ceva.

Pentru mine, acel ceva – un croissant la început de ’90 sau o pensulă cu noi acuarele sau coronița de la final de an, pregătită pentru premiul I – era lumea. Mic sau mare, scump sau primit cadou, la rândul ei, orice venea de la ea era al meu, pentru mine, o parte ruptă din sufletul ei, împachetată și dăruită mie. M-a crescut de când m-am născut, din dragoste pentru mine, dar mai ales pentru sora ei. Copil de 17 ani care venea de la liceul din București la 20 de km de Capitală, în fiecare weekend, să spele scutece fiicei unui copil de 19 ani. Mama lucra deja, departe de mine, dar sigur cu mine în inimă.

Dacă ați urmărit <<Anatomia lui Grey>>, veți înțelege cine era mătușa mea pentru mine atunci când spun că era <<my person>>. Dacă nu ați urmărit cel mai siropos serial al ultimilor ani, atunci poate e mai bine să vă explic: mătușa mea e persoana căreia îi cer să îmi aduc un pahar cu apă, când în cameră sunt 10 oameni care m-ar putea ajuta mai repede. Dar ea îmi aduce paharul cu cel mai mult drag și cară nu doar apă în el, ci și iubire. Mătușa mea e omul cu care îmi doream să fiu și ziua, când tânără, de 20 de ani, voia și ea să piardă vremea cu prietenele ei. Așa că mă puneam în brațele ei ca timbrul lipit de scrisoare, nelipsită în nicio corespondență intima cu amicele sale. E omul de care îmi plăcea să stau lipită și noaptea, ca o cărămidă pe sobă, pe care stă la uscat o coajă de portocală, iarna, când la țară făceam <<homemade natural essence>> fără să știm. E omul cu care îmi las copilul ca și când mi l-aș lăsa mie. E primul om pe care l-am anunțat că sunt însărcinată și singurul care nu s-a înșelat asupra niciunui aspect din viața mea – fie că mi-a arătat o cale mai bună de a face lucrurile sau că m-a încurajat să scriu. E omul de la care am prins dragoste de carte, dar nu pentru că primeam ceva la schimb, ci pentru că a știut să îmi arate că dincolo de litere stă lucrul care mă face pe mine fericită. Dacă viața ar avea un excel cu activități care mă fac fericită, aș pune un filtru cu așezare descrescătoare și mi-ar da cum că scrisul are cea mai mare valoare pe scara bucuriilor mele.

Mătușa mea nu mi-a oferit niciodată un cadou, un obiect, dragoste sau aplauze pentru vreun 10 luat după multă trudă sau după vreun articol bun scris în facultate. Ba mai mult, când luam o notă mare, avea grijă să mă întrebe dacă eu sunt mulțumită, dacă eu simt că am fost evaluată corect. Poate că nu am ajuns departe sau poate că mai am mult până departe, dar o să ajung acolo într-o zi. Știu sigur că dragostea fără palme, ba, cu multă dragoste, este cea care m-a adus astăzi aici, la aproape 30, să spun că sunt un om fericit.

Acum 21 de ani a ajuns acasă abătută, fără cadou – Moara cu noroc sau poate altă nuvelă, în vreo ediție prietenoasă cu copiii de școală primară, îi căzuse din mână pe șina de metrou de la Ștefan cel Mare. M-am gândit mult la cartea pierdută, la cum au fost călcate foile mirosind a tipografie de un mastodont venind cu ură din tunelul întunecat. Mi-am imaginat de zeci de ori cum i-au tremurat mâinile de a scăpat cartea sau poate cum a împins-o vreun călător grăbit către copilul care îi ducea acasă dorul. A compensat în anii care au trecut: în clasa a treia, mi-a scris prima dată o compunere. Nu aveam chef, nu știam, nu înțelegeam, nu m-a forțat. A scris ea o compunere despre toamnă, peste noapte; dimineața am găsit caietul dictando împânzit de o poveste minunată. Data următoare, am scris eu jumătate, ea cealaltă. Peste zeci de ani, eu în fața Facultății de Litere, într-un octombrie ploios, ea peste mări, între noi câte un telefon fără fir, poate doar cu vreo antenă: <<Am intrat>>.