Emoții cu gândul la gradiniță

Trece timpul și pe mine mă sperie. Am nevoie de asigurări, de certitudini. Nu le am. Nimeni nu le oferă. Nu le-am găsit.

Unde îmi duc copii după ce mă întorc la birou? Mai am 1 an de petrecut non stop împreună. Pe urma ei vor merge 8 ore într-un loc unde ar trebui să simtă căldura unui adăpost. Să simtă iubire și multă  protecție. Să simtă că sunt liberi, dar în același timp să fie conștienți și responsabili pentru fiecare acțiune pe care o întreprind.

Am ajuns să nu mă intereseze cum va arăta acest loc. Dacă le asigură posibilitatea unei conviețuiri, chiar sunt mulțumită. Nu caut cea mai luxoasă clădire. Nu caut jucării Montessori. Nu caut cele mai mari camere. Nu caut să aibă bucătărie proprie. Nu caut cea mai mare grădină cu tobogane.

Caut un om cu suflet. Să îi iubească. Să îi privească și să le ofere alinare. În orice situație. Să vorbească cu ei. Să îi îndrume. Să ofere o mână atunci când au nevoie de un sprijin. Să ofere îmbrățișări atunci când plâng. Să ofere asigurări în primele zile de acomodare. Să le ofere îngăduință și acceptare. Să fie buni ascultători. Să le accepte deciziile. Să îi lase sa fie liberi. Să le prezinte regulile unei comunități cu multă empatie. Să le vorbească despre dăruire și responsabilitate. Să nu îi lovească niciodată. Să nu îi critice. Să nu îi eticheteze. Să nu îi ironizeze. Să nu îi șantajeze. Să nu îi condiționeze și să nu îi pedepsească.

Vă rog să îmi spuneți că există în Iași un astfel de om pentru că sunt pe ultima sută de metri și încă nu știu unde îmi voi înscrie copii. Și acest lucru mă sperie. Mă tot gândesc și nu am nici o soluție.

Dacă pentru Teodora am reușit să mă organizez, să analizez anumite grădinițe, pentru Victor situația este mai dificilă. Pentru că va avea 2 ani și va fi nevoit să meargă la o creșă de stat.

Despre creșele din Iași știu puține lucruri și acelea sunt foarte alarmante și îngrijorătoare.

Soțul a început să fie speriat numai când mă aude că spun cuvântul “creșă”, pentru că până în prezent nu am auzit nimic de bine. Și totuși mă încurajează spunându-mi că vom primi semnale de la copii dacă ceva va fi în neregulă. Să mă bazez pe acest fapt? Să aștept să fie bruscat ca apoi să îmi povestească? Dacă la 2 ani nu va vorbi foarte bine, mi-ar accentua neliniștile.

Deja pornește cu o etichetă  de genul “este băiat “ și ei sunt mai agitați.

Știți ce se întâmplă cu copii agitați într-o creșă? Sunt puși la colțul/scaunul rușinii, lăsați să plângă neconsolati, fără să li se ofere nicio explicație. E doar o consecință a faptului ca a refuzat să stea drept și nemișcat în rând cu ceilalți copii. (un posibil exemplu).

Știți ce pățesc copii care nu vor să doarmă la prânz? Sunt amenințați că vor fi abandonați de către părinți. Că nu vor mai veni după ei.

Știți ce mănâncă copiii la gustarea de la ora 16? Multe dulciuri, majoritatea din comerț.

Știți că sunt puși forțat pe olițe  şi hrăniți cu aceleași tacâmuri, precum niște roboți programați de a face doar ce vor și când vor îngrijitoarele .

Probabil veți spune că de vină e numărul mare de copii raportat la numărul supraveghetoarelor. Mi-a plăcut explicația prietenei Ioana pe care o voi cita.-“ dacă mergi la stomatolog și îți spune că îți scoate doar o măsea pentru că este foarte aglomerat, tu ce ai simți?”

Intenția mea nu este de a generaliza. Este un strigăt de disperare. Nu am găsit până în prezent nici o institutie care să dețină minimul din așteptările mele. Și nu cred ca exagerez. Nu cred că mă încadrez în categoria mamelor care își sufocă copii. Am nevoie de o instituție în care să primeze liniștea și armonia. Unde să nu existe țipete și pedepse.

Probabil va gândiți că am așteptări prea mari. Probabil mă priviți ca o ciudată. Probabil veți spune ironic să îmi fac propria grădiniță/creșă dacă nu îmi convine. Probabil veți spune că e nevoie de adaptare socială.

Da, aveți dreptate. E nevoie de adaptare socială. Dar societatea în care trăim nu presupune multă  violență fizica și verbală. Nu poți să conviețuieșți în astfel de condiții.

Nu știu ce voi face. Sper sa iau decizia corectă pentru amândoi. De ceva sunt sigură. Voi lucra mult cu ei acasă pe aceasta temă. Pentru orice fapt care lor li se pare straniu. Pentru orice jignire auzită. Pentru orice țipăt răsunător. Pentru orice pedeapsa văzută. Îmi voi adapta așteptările în funcție de soluția găsită. Îmi voi scădea standardele. Pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Și eu nu voi putea fi prezentă fizic oricând și oriunde. Dar voi fi prezentă spiritual. Și sper ca învățămintele și vorbele mele să îi ajute în orice situație dificilă s-ar afla și nu îmi pierd speranța că voi găsi o persoană blândă de care să se atașeze și iubirea să fie reciprocă.

Dacă copii mei vor fi jigniți, vor fi loviți, vor fi pedepsiți, vor fi etichetați nu voi sări ca o leoaica la gâtul educatoarei. Nu voi amenința, nu voi da în judecată. Voi încerca să discut cu persoana acuzată să îi înțeleg motivele care stau la baza comportamentului ei. O voi ajuta să spună cu gura mare faptele pe care le-a făcut. O voi ajuta să se audă. Iar eu voi asculta. Și alături de copil îi voi detalia ce a simțit  în momentul respectiv, îl voi apară în fața ei întotdeauna. Pentru ca nimeni nu are nici un drept de a distruge inocenta unui copil.

Corina

Citeste si ePovestea unei buline negre

Fotografie- Copyright D’Alex Photography