Nimeni nu schimbă pe nimeni, nici măcar pe el însuși!

Unde am ajuns astazi, dupa douazeci de ani de cand incerc sa-l schimb pe Andrei (fiul meu autist)?

Pai… Am ajuns sa inteleg, adanc in structura mea, urmatoarele:

  –  nimeni nu schimba pe nimeni, nici macar pe el insusi. Fiecare se schimba atunci cand este timpul lui. Si ca, oricat isi doreste sa se schimbe, nu o va face decat daca viata il duce catre schimbare (intelegere) profunda. Chiar daca uneori viata te forteaza sa te clarifici.  Si pana nu intelegi, ea se tot joaca cu tine. Si te intrebi de ce, de ce, de ce?!!!

– institutia acceptarii este mai presus decat institutia iertarii.

Atunci cand ierti, pe tine sau pe altii, te pui in postura de judecator. Si de multe ori spunem: iert, dar nu uit.

Ce se intampla cand ierti? Tu, in “marinimia” ta, ai impresia ca esti mai bun atunci cand ierti. De fapt, ramai cu un “sac” in spate, pe care il porti tot timpul dupa tine. si tot timpul spui: te-am iertat, dar tot ai gresit! Si consideri ca ai un ascendent asupra persoanei iertate.

Cand ai fost iertat de catre cineva, ai observat privirea celui care iarta? Este privirea invingatorului. Ti-ai observat privirea cand ai primit iertarea? Este o privire mai mult sau mai putin umila. A invinsului.

Oricum, iertarea nu prea exista. Este doar un mod de a-i arata altuia ca tu esti mai bun decat el.

A ACCEPTA, insa, este cu totul diferit. A accepta inseamna ca nimeni nu a gresit. Nici macar tu fata de tine.

A accepta inseamna dragoste neconditionata fata de semenul tau, chiar daca la un moment dat ai impresia ca ti-a facut rau.

A accepta inseamna ca esti linistit cu tot ceea ce s-a intamplat in viata ta. Desigur, zici: “ei na! adica cum? Asa ceva e inacceptabil! adica celui care mi-a facut aia si aia si aia sa nu-l judec?” Si eu zic “pai da!”

A accepta inseamna sa nu mai cari dupa tine sacii cu “greseli” (ale tale sau ale altora). Si ce se intampla atunci? Mai putin stres. un sistem imunitar puternic. Nu tu boli, nu tu cancer. Mai multa liniste.

Si… cum e sa te simti bine?!

Cristian

Citește și  Marele Maestru prima poveste  în care explic ce am înțeles după 20 (douazeci) de ani în care am considerat ca este rau faptul ca baiatul meu este autist, ani în care am luptat, am citit si am cheltuit enorm in speranta ca il voi schimba.

Fotografia este după o pictură a lui Andrei, din arhiva personală a familiei.