Acul din talpă
Astăzi mi-a intrat în talpă un ac inofensiv, dar groaznic de enervant , lung de aproape un centimetru. Nu știu de unde era. L-am cules pe talpă cumva de pe covorul de la intrarea în casă, umblând în tălpile goale.
L-am văzut, n-aveam timp de el și am decis să-l ignor cu gândul că o să iasă el singur la un moment dat. Sau că oricum e prea mic pentru a mă afecta. Ei bine, așa mic, cu un diametru de vreun milimetru, acul nu m-a lăsat până nu i-am găsit ac de cojoc. Cum s-ar zice ac pe ac se scoate.
Nu puteam călca cu toată talpa pentru că mă durea. Și era frumos afară, voiam să ies la plimbare cu copiii.
Așa că m-am frustrat gândindu-mă de unde o fi apărut acul acela, cum de mi-o fi intrat așa bine în talpă, de ce tocmai azi, de ce tocmai mie, de ce? Și de ce tocmai când mă chinuiam să-l scot, tati m-a sunat să-mi spună că a uitat recipientul cu excrementele Mariei pentru analize?
Ba nu!
M-aș fi frustrat probabil acum câțiva ani. Acum m-am uitat ca o nălucă la el, am râs și m-am bucurat că acul ăla minuscul și negru și-a găsit să-mi înțepe piciorul meu mare. Am râs și m-am bucurat că am călcat eu prima pe el și nu i-a intrat în mânuța mică a lui Mihai care câteva secunde mai târziu au atins exact același loc în timp ce mă urmărea prin casă mergând în patru labe.
Ce noroc!
Dacă i-ar fi intrat în mânuța lui mică de doar un an, atunci cu siguranță nu mai râdeam.
Cum l-am scos?
Repede! M-am centrat pe găsirea soluției. N-a ieșit de bună voie. Era bine ancorat, așa că am umplut jumătate de lighean cu apă și m-am bălăcit cu picioarele în ea până ce s-a umflat pielea piciorului suficient de mult încât să-l pot scoate cu ușurință.
Maria mereu găsește soluții care de care mai ingenioase atunci când are nevoie de ceva, când trebuie să rezolve ceva. Viteza cu care ea le găsește (pe loc) m-a inspirat ca atunci când am o problemă, oricât de mare sau de mică, să mî gândesc mai puțin la soartă, la de ce, la plânsul de milă și să caut soluția repede. Nu-mi iese mereu pentru că sunt într-o fază în care îmi vine des să-mi plâng de milă fără un motiv serios, dar cert e că am clopoțelul cu centrarea pe soluții activat în cap.
La fel ca și clopoțelul cu văzutul jumătății pline a paharului. Acul acela mic și negru era ca o bijuterie în talpa piciorului meu pentru că alesese să nu intre ca un pumnal în mâna cea mică și drăgălașă a lui Mihai.
Acești doi clopoței sunt din categoria beneficiilor existenței copiilor în viața mea. Ei își trăiesc viața lor, cresc omul din ei, dar în același timp cresc omul din mine. Un om pozitiv, centrat pe soluții.
Să mai spun cât le mulțumesc?
Foto: arhiva personală
Leave a Reply