Medalii şi buline roz
Cu două seri în urmă am avut – din nou – revelaţia sistemului nostru de învăţământ, de fapt cel din care copiii noştri sunt sau vor fi parte curând.
Nu ştiu care din trăiri este mai intensă: gustul amar, neputinţa sau frustrarea că în ciuda eforturilor care se fac tot mai des în a schimba mentalitatea tinerilor părinţi, totul e oarecum fără ecou când copiii trec pragul grădiniţelor şi şcolilor?! Ce-mi place cum descrie starea asta Adrian Nuţă aici.
Noi mai avem vreo 2-3 ani până la momentul şcoală, însă revolta că mai nimic nu merge, măcar puţin, într-o direcţie a normalului, m-a cuprins când o prietenă de-a mea îmi povesteşte cum după abia trei săptămâni în clasa pregătitoare, fetiţa ei a început să simtă cum efortul investit în activităţile şcolare, rămâne neobservat şi doar performanţele şi locul întâi sunt la mare căutare.
Pe scurt, doamna, o educatoare tânără şi chiar de calitate, face aceeaşi greşeala ca mulţi alţi pedagogi.
Copiii primesc sarcini, dar efortul fiecăruia nu prea contează. Este răsplătită sau evidenţiată doar munca celor de top, demni de medalii şi buline colorate (la propriu).
Ce îi poţi explica unei fetiţe care ajunge acasă, plângând şi spunându-ţi: “mama, să şii că eu m-am străduit să fac mai bine decât data trecută”.
Retoric, nu mă pot abţine să nu mă întreb: oare chiar nu se poate altfel? Oare numai dacă eşti “Porsche sau ferrari” contezi, doar dacă ai reuşit să cucereşti Everestul, ai valoare? – folosesc intenţionat aceste metafore, şi înţelegeţi ce vreau să spun.
Efortul de-a urca propriul munte nu este valoros?! Nu merită şi acesta apreciat?
Eu una mă simt neputincioasă şi am senzaţia că numeroasele studii, conferinţe, informaţii din sfera parentingului conştient, a dovezilor din domeniul psihologiei sunt aproape inutile o dată cu trecerea copiilor la şcoală.
Citim ce spun Alfie Kohn, Daniel Siegel, Lawrence Cohen, Jesper Juul, şi câţi mulţi alţii, ne blindăm ca părinţi cu formări şi informări despre parenting conştient, cu blândeţe, participăm la conferinţe unde tragem speranţa că vom înţelege cum să ne facem treaba cât mai bine pentru a da aripi puilor noştri, dar ce se întâmplă în doar două-trei săptămâni de şcoală?
Şi din nou te ia gândul cenuşiu: cum ai putea schimba ceva în rândul profesorilor, al educatorilor al căror rol este să ajute şi mai mult copiii să “zboare”?
Dacă doar noi, părinţii ne informăm şi ştim că până la urmă cu toţii ajungem la compentenţe şi cunoştinţe, dar în ritm propriu, fără a fi nevoie de o medalie pentru asta, la ce bun?
Când vor înţelege şi dascălii de azi că nu competiţia şi graba de-a fi primul este ceea ce contează?
Pentru cadre nu există specialiştii de care aminteam? Cui îi stă în putere să îi ajute să devină modele şi exemple pentru micuţii primiţi în grijă?
Am sentimentul că degeaba ne zbatem şi e frustrant. Noi construim, alţii strică şi apoi ne chinuim să reparăm suflete de copil care s-au străduit, şi ce dacă??
Mi-ar plăcea pentru copilul meu, pentru copiii noştri o profesoară cum este Rita Pierson, aici:
Cu speranţă,
Mihaela Pintea
Educator Dunstan Baby Language – www.bebeplange.ro
Citeste si Povestea unei buline negre
Sursa foto- aici
2 Comments