Jocuri de improvizație teatrală- tutorialul

Semestrul acesta am făcut jocuri noi de improvizație la Masterul educațional de Pedagogii Alternative și Artă Teatrală în Educație.

O să vă povestesc rapid despre două dintre ele, jucate săptămâna trecută.

Primul joc, numit în mintea mea Tutorialul, consta în următoarele:

Profesorul nostru, Alex Vlad,  ne spunea numele unui obiect inventat, iar noi trebuia să îl prezentăm într-un tutorial. Ne puteam imagina că facem acest tutorial la televizor, online sau într-o sală cu spectatori. Tutorialul trebuia să fie credibil și explicit, cu etapele facerii acelui obiect.

Frumusețea jocului consta însă în ceea ce aveam de prezentat. Un obiect sau o lecție care ne provoca imaginația, ne scotea din zona de confort și ne ducea în zona în care nu știm nimic despre tema aceea și totul trebuie inventat.

Iată câteva dintre provocările profesorului nostru pentru tutoriale:

– Cum să facem zmeie din electrocasnice vechi?

– Cum să facem încălțări din pene?

-Cum să facem un tort din fasole și linte?

-Cum să scoatem o măsea cu vată?

-Cum să facem gogoși cu frunze?

-Cum să facem o praștie din scoici?

-Cum să facem o ciorbă cu pietre?

-Cum să facem un leagăn din scobitori?

-Cum să facem un garaj din iarbă?

-Cum să facem un costum de baie din ace de brad?

-Cum să facem o mașină din pastă de dinți?

-Cum să pictezi cu materiale de construcție?

-Cum să facem pălării din scânduri?

Nu vă spun cât am râs la jocul ăsta. Mi se pare minunat pentru orice vârstă. Și mai fain mi se pare să fie ca sarcină pentru cursanți să propună ei provocări pentru tutoriale. Formularea sarcinii implică o doză bună de creativitate.  Văd acest joc în școli, dar îl văd și în familie, pe drumurile lungi cu mașina în vacanțe sau la teambuildinguri sau seri cu prietenii.

Al doilea joc, căruia încă nu i-am dat un nume, consta în a da un sens, o utilitate și practic o viață nouă, unui obiect care nu există.

Însă provocarea merge mai departe. Dacă primim un creion, nu îi dăm o viață de diapazon, ci îi dăm viața unui obiect ce nu există în lumea reală.

Practic, acest  joc ne întoarce la gândirea magică din copilărie.

Nu mai țin minte toate obiectele, însă voi povesti din amintiri despre cele de care îmi aduc aminte.

Eu am primit un balon și mi-am imaginat că e o bulă cu prostie. Un loc unde se strâng toate prostiile spuse de oameni și de unde ne putem servi atunci când ne simțim prea deștepți și avem nevoie de nițică prostie în viața noastră. Oricât de multe prostii am folosi, bula e mereu plină, pentru că zilnic în lume oamenii spun prostii. În bulă există tot felul de prostii: prostii de politicieni, de actori, de economiști, de avocați, de scriitori, de instalatori etc. Pentru amuzament, un profesor prea deștept poate să spună într-o zi o prostie de viticultor sau de medic.  Și tot așa….

O colegă a avut o folie de plastic și și-a imaginat că e o pungă cu imunitate. Ce mi-a plăcut foarte mult e că, pusă pe diverse părți ale corpului, punga oferea imunitate pentru corp, însă pusă pe cap, oferea imunitate parlamentară. Cred că a zis ceva și de imunitatea la prostie, dacă îmi amintesc bine.

Altă colegă a făcut din nu știu ce obiect pastila de clonare. Credeam că ne prinde noaptea discutând despre rolurile clonelor și cum interacționează clonele cu originalul. Dar da, cât de multă nevoie am avea de o pastilă de clonare. Mai ales mamele cu minim 2 copii :)).

Închei prin a menționa ceea ce e foarte important în teatru și în aceste exerciții, dar mai ales în viață.

SĂ FIM! AICI ȘI ACUM!

Cel de-al doilea joc a permis strategii în sensul în care colege s-au gândit: orice obiect primesc, eu pot să îl fac obiectul X imaginar la care mă gândesc eu. Ceea ce a dus la o pregătire mentală a discursului dinainte și la un minus în spontaneitate și de conectare cu sine și cu publicul.

Și asta se simte atât de ușor.

Mai presus de joacă și de creativitate, jocurile teatrale ne învață mai ales să fim. Să ne cunoaștem, să ne căutăm, să ne observăm.

Nu-mi vine să cred că abia acum descopăr această comoară care ar trebui să existe în viața fiecărui om de la cele mai fragede vârste.

Fotografia e cu colega mea, Octavia, care prezintă un obiect al imaginației ei.