Ce am învățat de la copilul meu

Știu că majoritatea adulților consideră că doar cei mici învață de la ei, însă eu mi-am dovedit că nu e așa. Avem în noi toată cunoașterea lumii, doar că nu avem acces la ea decât dacă ne deșteptăm. Și ne putem deștepta dacă suntem suficient de deschiși pentru a învăța de la copiii noștri.
Vreau să vă spun ce am învățat eu în cele 20 de luni de când sunt mămică:
– Iubirea necondiționată – citisem despre ea, dar abia când mi-a demonstrat-o copilul meu am înțeles-o cu adevărat și sper să pot să o demonstrez și eu.
– Perseverența – uitându-mă la eforturile pe care le fac copiii să meargă, să vorbească sau orice altceva ni se pare nouă atât de banal acum, dar a presupus o muncă fantastică și continuă, îmi dau seama că am tendința să renunț prea repede. Dacă ei ar renunța la fel de repede ca noi, nici un om nu ar mai umbla
– Să cer ceea ce vreau – mi-am dat seama că un copil trebuie să ceară (prin plâns la început, prin vorbe mai apoi) pentru a primi. Prin urmare, am învățat să nu mai presupun că ceilalți știu ce vreau eu fără să le cer, ci să exprim clar ceea ce am nevoie.
– Să trăiesc în prezent – asta e destul de greu și încă lucrez cu mine în fiecare zi. Mereu îmi surprind gânduri din trecut sau despre viitor, dar conștientizarea e primul pas. Oricum atunci când mă joc cu el sunt 100% acolo și trăiesc cu bucurie clipa.
– Să mă bucur de lucrurile simple – când îl văd cum se bucură de orice lucru mărunt, de orice mică descoperire pe care o face, încep și eu să realizez că frumusețea stă în lucrurile simple și noi de complicăm inutil viața. Ei nu au nevoie de jucării complicate care să coste o avere, ei se bucură de o hârtie colorată transformată în avion. Încep să văd altfel lumea prin filtrul simplității.
– Să nu mă plictisesc. Ați observat vreodată că cei mici nu se plictisesc niciodată? Întotdeauna își găsesc ceva de făcut, abia când mai cresc puțin încep să se plictisească. Așa că am învățat să îmi găsesc mereu ceva de făcut, chiar dacă asta înseamnă uneori să contemplu pur și simplu momentul. Oricum, știți și voi că nu ai cum să te plictisești cu un copil
– Să învăț mereu ceva – în legătură cu punctul de mai sus. Tatăl meu avea o vorbă ”Cu cât înveți mai mult, cu atât îți dai seama cât de puțin știi”. Și am ajuns repede să-i dau dreptate. Sunt atâtea lucruri pe care mi-aș dori să le stăpânesc. De câte ori am ocazia, încerc să mai învăț ceva. Mă sperie puțin perioada ”De ce-urilor”, dar o privesc și ca pe o provocare de a-mi depăși limitele.
– Să râd. Să râd sincer, din toată inima, fără rețineri, fără să mă gândesc că nu se cuvine. Cu el mi-am depășit acel simț exacerbat al ridicolului pe care cei mai mulți dintre adulți îl avem.
– Să nu mai judec oamenii. Și asta e greu și e un aspect cu care mă lupt încă, dar simt că fac progrese. E foarte greu să nu judeci oamenii pentru că așa suntem învățați de când ne naștem. Însă ei, copiii mici, nu judecă. Ei iau oamenii ca atare. Înainte să fiu mamă judecam părinții pentru felul în care se comportau copiii lor sau ei cu copiii lor, dar acum știu mai bine că nimic nu e așa cum pare, că fiecare își dorește ce e mai bine pentru copilul lui (nu vorbim de cazurile extreme). Multe lucruri am zis că nu o să le fac și totuși le-am făcut.
– Să renunț la prejudecăți. Tot greu de făcut. Tot legat de punctul de mai sus. Veneam într-o zi de la Baia Mare cu piticul (care avea vreo 8-9 luni) și am oprit într-o benzinărie să-l schimb și să ne mai dezmorțim puțin. În benzinărie era o familie de etnie rroma cu un copilaș puțin mai mare decât al nostru. Și copilașii (al nostru și al familiei rroma) au început să-și zâmbească și să-și facă semne. Pentru ei era simplu: erau doar copii, nu contau hainele, statutul, etnia. Mi-a rămas tare pregnantă în minte imaginea asta.
– Să apreciez unicitatea și frumusețea fiecărui om. Înainte făceam comparații (cel mai adesea, involuntar) cu alți oameni, cu alți copii. După ce a venit Alex am înțeles că fiecare copil e unic, că se dezvoltă diferit, că au atuuri diferite, personalități diferite. Și am extrapolat și la adulți. Și m-a ajutat foarte mult să-i înțeleg mai bine, să caut ce e mai bun în fiecare. Până la urmă doar asta contează. Fiecare avem luptele noastre, despre care ceilalți nu știu nimic. Dar fiecare avem o flacără unică.
– Să fiu mai empatică. Am citit destul de mult despre copii și cum se dezvoltă ei, cum gândesc ei atât de diferit de noi. Și pentru a-l înțelege și a-i oferi tot sprijinul de care sunt capabilă am început să folosesc foarte mult empatia. Mă gândeam, chiar verbalizam cu el, de când s-a născut (că râdeau oamenii de mine că vorbesc cu un ghem de câteva zile, că nu înțelege nimic – ceea ce e oricum complet fals, pentru că ei înțeleg totul încă din burtică). Și astfel mi-am dezvoltat foarte mult empatia, pe care bineînțeles că am folosit-o și cu restul oamenilor și copiilor cu care interacționez.
– Să mă cunosc mai bine. Procesul de dezvoltare personală a început încă dinainte să rămân însărcinată, dar după ce am rămas însărcinată, și mai ales, după ce am devenit mamă, am lucrat foarte mult cu mine. Și încă lucrez intens. M-am schimbat mult, toți cei care mă cunosc pot confirma asta. Am devenit conștientă că noi suntem modele pentru copiii noștri și dacă îmi doresc să aibă anumite calități ar trebui să lucrez eu cu mine pentru a le avea sau măcar a încerca să le am. Nașterea a fost pentru mine un eveniment fericit profund transformator, care mi-a dat încredere că pot să fac absolut orice!
– Mi-am descoperit noi pasiuni. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că aș putea să devin pasionată de nașteri, alăptat și creșterea copiilor, și uite că sunt pe cale de a deveni educator prenatal și îmi doresc să ajut cât mai mulți copii să aibă cel mai bun start în viață.
– Să fac lucruri pe care îmi doream de mult să le fac, dar niciodată nu am avut suficient timp sau consideram că nu e momentul să mă apuc de așa ceva. De exemplu, întotdeauna mi-am dorit să fac activități mai creative, să desenez, să pictez, să cos etc. Acum am început să învăț quilling, să realizez diferite proiecte pentru piticul meu, care implică creativitate. Încep să-mi regăsesc creativitatea pierdută undeva prin conformismul din școală și constrângerile sociale.
– Să am mai multă grijă cu ce mănânc, beau, fac, spun, gândesc – pentru că cei mici vor face ceea ce văd, simt în familie. Așadar am o responsabilitate mare de a crește un copil sănătos, fiind eu sănătoasă, atât fizic, cât și psihic .
– Să redescopăr lumea înconjurătoare. E fascinant să privești lumea prin ochii unui copil avid de cunoaștere. Parcă totul e diferit. Totul e mai frumos, mai plin de înțelesuri.

– Să redescopăr firescul, simplul, naturalul. Încercând să-l cresc cât mai sănătos și cât mai natural, mi-am dat seama cât de mult ne-am îndepărtat, de fapt, de natura noastră. Ei sunt în continuare simpli și naturali, numai că ajungem în câțiva ani să-i ”stricăm”.
– Să-mi apreciez mai mult părinții și toți oamenii, în general. Abia când ești tu părinte realizezi prin câte au trecut părinții tăi și cât sunt, de fapt, de minunați. Ajungi să înțelegi mult din atitudinea lor, din comportamentul lor. Și să îi apreciezi mai mult.
– Să am mai multă răbdare cu mine și cu ceilalți. Nu credeam că o să pot să am atât de multă răbdare, iar când mi-o pierd (destul de rar), sunt supărată pe mine, dar sunt conștientă că nu sunt perfectă și nu am cum să fiu. Și oricum vreau să învețe că oamenii au și momente mai puțin plăcute, dar ăsta e farmecul lor .
Am vrut să fie câteva idei scurte și a ieșit o poveste destul de lunga. Ordinea în care le-am scris e complet aleatorie și sunt convinsă că sunt mult mai multe aspecte pe care le-am învățat deja și mă bucur că mai am multe de învățat. Țineți-vă mintea și inima deschisă. Este o lume minunată! Priviți prin ochii, inima și mintea copiilor voștri și totul se schimbă!

Ina

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citeste si De ce?