Te-am iertat, mami!
Aseară am plesnit-o pe Miruna. Îmi pare rău dar acesta este adevărul și nu am nici o scuză. Nu este cazul de introducere explicativă sau de deschierea contextului. Am făcut-o și nu am nici o scuză.
Îmi pare rău. Și scriu acum pentru că mă simt vinovată. Îmi mărturisesc greșeala și caut iertare. Poate dacă împărtășesc experiența cu voi și poate dacă știu că și vouă vi s-a întâmplat, poate nu am să mă mai simt așa de rău.
Am scăpat situația de sub control. S-au adunat mai multe și nu am putut să le fac față. M-am înfuriat și am țipat. Și ea, mititica mă tot întreba: Mama, dar de ce ești nervoasă? Mama de ce vorbești așa cum mine? Dar eu am continuat să fiu furioasă și să o resping. Și ea mă tot întreba. Dar eu voiam să îmi fac treaba. Insistența ei m-a deranjat. Și la un moment dat, am cedat. Și am făcut-o. Am…
Au mai fost momente când am certat-o, am țipat la ea, am pedepsit-o, chiar am respins-o dar nu ca acum. A început să plângă, tare și m-am speriat. Avea lacrimi în ochișori și se uita la mine. Am simțit că îmi smulge inima din piept.
După ce lucrurile s-au mai calmat, adică după ce am realizat ce am făcut și am început să mă simt vinovată, am stat de vorbă cu ea. M-am apropiat de ea și am vrut să o țin în brațe. Și ea s-a retras. I-am spus că îmi pare rău, că nu îmi caut scuze. Doar că vreau să îi explic starea mea și motivele mele. I-am vorbit mult și sincer. Mă fixa cu privirea. Am fost atât de copleșită de vinovăție, încât am avut senzația, la un moment dat, că ea se transformă într-un adult care îmi ascultă explicațiile după ce am făcut o boacănă de neiertat. Apoi m-a luat de mână și mi-a spus: Te-am iertat, mami!
Acum, nu știu ce este mai greu de suportat pentru mine. Faptul că am făcut un gest urât sau că, deși știam cât este de urât și ce consecințe are, eu tot l-am făcut?
Dar oare ea cum s-a simțit? De ce are ea nevoie pentru a trece peste această experiență?
Andra
De aceeași autoare citește și O oră magică
Dar tu, de ce ai nevoie pentru a trece peste această experiență?
Cred ca se mai intampla. Suntem oameni si gresim… Si eu am lovit-o pe fetita mea cea mare( ma rog…2 ani si 4 luni) o data…si e o amintire atat de dureroasa ca pur si simplu de fiecare data cand imi amintesc imi vine sa plang..si incerc sa o sterg cu totul din mintea mea…si stiu ca nu am absolut nici o scuza…dar oamenii gresesc… Nu vreau sa spun nimic cu asta, doar sa ma confesez si eu, sa caut iertare si sa stii ca nu esti singura care greseste…
Din pacate, fiecare dintre noi, parintii cedeaza la un moment dat. E dureros si ne e rusine, dar norocul nostru e ca piticii iarta si mai ales, uita. E greu, dar trebuie sa depasesti momentul.vei recupera pe parcurs
se mai intampla dar asta nu scuza. Problema nu este ca ai dat. Problema este ca te infurii (asta e ok) dar ca te descarci pe copil. Si eu ma infurii, si eu imi pierd rabdarea (si la munca/ si in metrou, si acasa) dar invat sa verbalizez, sa imi enunt cele ce ma infurie si mai ales sa ma accept si sa accept diferentele, sa identific ce e in mine si ce e din afara mea.
E o lupta grea – nu am avut exemplul asta in copilarie, dar e nevoie sa fac schimbarea asta pt binele copilului dar si a celor din jur.
I-am dat si eu o palma copilului, cand facea tantrum-uri cand eram contra timp si daca pierdeam autobuzul … si nu, nu imi iert. Pot sa explic si pot sa implic copilul mai bine, si sa nu se ajunga la asta.
Vreau sami gasesc fata care a fost adoptata in america sunt mama ei naturala o cheama ioana
Iti dorim mult succes, dar nu vad cum comentariul tau aici te-ar ajuta sa iti indeplinesti visul. Daca tu vezi o modalitate de a te ajuta, fii mai explicita!