Te-am iertat, mami!

Aseară am plesnit-o pe Miruna. Îmi pare rău dar acesta este adevărul și nu am nici o scuză. Nu este cazul de introducere explicativă sau de deschierea contextului. Am făcut-o și nu am nici o scuză.

Îmi pare rău. Și scriu acum pentru că mă simt vinovată. Îmi mărturisesc greșeala și caut iertare. Poate dacă împărtășesc experiența cu voi și poate dacă știu că și vouă vi s-a întâmplat, poate nu am să mă mai simt așa de rău.

Am scăpat situația de sub control. S-au adunat mai multe și nu am putut să le fac față. M-am înfuriat și am țipat. Și ea, mititica mă tot întreba: Mama, dar de ce ești nervoasă? Mama de ce vorbești așa cum mine?  Dar eu am continuat să fiu furioasă și să o resping. Și ea mă tot întreba. Dar eu voiam să îmi fac treaba. Insistența ei m-a deranjat. Și la un moment dat, am cedat. Și am făcut-o. Am…

Au mai fost momente când am certat-o, am țipat la ea, am pedepsit-o, chiar am respins-o dar nu ca acum. A început să plângă, tare și m-am speriat. Avea lacrimi în ochișori și se uita la mine. Am simțit că îmi smulge inima din piept.

După ce lucrurile s-au mai calmat, adică după ce am realizat ce am făcut și am început să mă simt vinovată, am stat de vorbă cu ea. M-am apropiat de ea și am vrut să o țin în brațe. Și ea s-a retras. I-am spus că îmi pare rău, că nu îmi caut scuze. Doar că vreau să îi explic starea mea și motivele mele. I-am vorbit mult și sincer. Mă fixa cu privirea. Am fost atât de copleșită de vinovăție, încât am avut senzația, la un moment dat, că ea se transformă într-un adult care îmi ascultă explicațiile după ce am făcut o boacănă de neiertat. Apoi m-a luat de mână și mi-a spus: Te-am iertat, mami!

Acum, nu știu ce este mai greu de suportat pentru mine. Faptul că am făcut un gest urât sau că, deși știam cât este de urât și ce consecințe are, eu tot l-am făcut?

Dar oare ea cum s-a simțit? De ce are ea nevoie pentru a trece peste această experiență?

Andra

De aceeași autoare citește și O oră magică