Lăsaţi copiii să greşească!

Nevoia de a greşi este corolarul trebuinţei de a experimenta cât mai mult şi ambele se află la loc de cinste în piramida trebuinţelor educative, în strânsă legătură cu construirea stimei de sine şi a responsabilităţii.
Să ne privim copiii făcând greşeli este dureros, şi asta e la fel de valabil în cazul în care se ard băgând mâna direct în flacără, cât şi în cel în care suferă din dragoste sau pentru că au fost respinşi.

Instinctul unui părinte sau educator este, în ambele situaţii, acela de a proteja copilul.

Cu toate acestea, copiii învaţă lecţii importante făcând greşeli, iar încrederea în forţele lor creşte atunci când văd că nu este sfârşitul lumii dacă greşesc.

O parte importantă a inteligenţei emoţionale este să ştii ce să faci după ce ai făcut o greşeală.

„A învăţa să-ţi controlezi furia şi frustrarea reprezintă pietrele de temelie ale adaptării în viaţă”, spune Dr. John Buckner, de la Harvard Medical School.

Deseori ne oprim copiii de la a face greşeli pentru a-i salva de sentimentul inconfortabil, de distresul adiacent.

Dar copiilor, şi mai ales celor de vârste mici, nu le este teamă să greşească. Nu întâmplător aceasta este şi vârsta creativităţii debordante. Doar pe măsură ce cresc şi capată o anumită conştienţă socială, aceştia învaţă să asocieze greşelile cu ruşinea.

Şi da, o anumită doză de conştienţă socială este necesară pentru a supravieţui şi pentru a te adapta în societate.

Problema intervine atunci când aceasta este atât de mare încât devine paralizantă şi contra-adaptativă.

Mulţi părinţi se grăbesc să corecteze greşelile făcute de copiii lor, fără să realizeze că, de fapt, în 90% dintre cazuri, consecinţele greşelilor făcute vor acţiona ele însele ca factori educaţionali naturali.

De fapt, există numai două tipuri de greşeli care necesită intervenţia promptă a părinţilor: greşelile care pun în pericol siguranţa fizică a copilului şi acele greşeli ale căror consecinţe nu sunt vizibile imediat sau cu uşurinţă. De exemplu, atunci când copilul minte un coleg la grădiniţă. „Dacă îţi observi copilul făcând ceva îngrijorător, dar fără o repercusiune imediată, creează una!”, este îndemnul psihologului.

Poţi sublinia existenţa problemei cu o întrebare, aparent nevinovată, care să îi arate copilului că ai observat sau că există o problemă, fără însă a-l „face de ruşine”. (Ruşinea, atât de răspândită ca pseudoargument educativ, NU ESTE şi nu va fi niciodată, pe termen lung, un instrument benefic în educaţie, care să înveţe copilul responsabilitatea prin consecinţele actelor sale.)
Ajunşi în acest punct al discuţiei, poate este util să ne întrebăm: cum vedem lumea? Care este rolul nostru ca părinţi/educatori?
Dacă răspunsul este „să-mi protejez copilul”, atunci stilul de educaţie este posibil să fie unul bazat pe frică (şi subspecia sa, perfecţionismul – frica de greşeală).

De fiecare dată când părintele ia decizii educaţionale bazate pe încercarea de a evita ceva, se creează anxietate pentru copil. În cazurile extreme, poate fi vorba chiar de hiper-vigilenţă: un părinte care îi spune tot timpul copilului ce să facă: „Spală-te pe dinţi. Ieşi din maşină. Fă-ţi ghiozdanul.”

Această abordare poate, în mod inconştient, să înveţe un copil competent, capabil să ajungă să fie complet lipsit de iniţiativă, crezând că nu este capabil să facă nimic decât dacă i se spune ce să facă.

Un exerceţiu interesant şi revelator la care vă provoc este acela de a vă întreba, dacă sunteţi părinţi, cât la sută din comunicarea voastră cu copiii se bazează pe verbe la modul imperativ (afirmativ sau negativ) sau din aceeaşi familie (Fă asta! Nu face asta! Să faci asta! De ce n-ai făcut asta? etc.) şi, dacă nu sunteţi părinţi, cum arăta comunicarea cu părinţii voştri din această perspectivă.
Pe de altă parte, dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este „să cresc un copil care se va descurca în orice situaţie”, atunci înseamnă că stilul de educaţie se bazează pe credinţa că un copil poate învăţa din greşelile făcute.

Copiii sunt mult mai adaptabili şi mult mai puţin temători decât ne imaginăm, de multe ori, atunci când se confruntă cu experienţele timpurii de viaţă.

Vă vedeţi copilul ca pe o miniatură personală sau ca pe o persoană având dreptul la propria unicitate?

Indiferent de bagajul genetic sau educativ, copiii nu sunt destinaţi să repete nici greşelile, nici realizările părinţilor.

Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le putem oferi copiilor noştri este independenţa care se construieşte pe libertatea de a-şi lua propriile decizii. Şi, ocazional, de a greşi.
Ideile prezentate în acest articol sunt preluate și adaptate din articolulLet your child make mistakes, disponibil  aici: http://www.psychologies.co.uk/family/let-your-child-make-mistakes.html

Ioana, psiholog clinician la Psihoatelier

De aceeași autoare, citește și De ce?