Gara de Nord

“Cum am crescut eu copil deștept și autonom în pofida mamei mele…”.  Este un titlu de carte pe care aș vrea să nu o scrie fiica mea sau fiul meu. Deși  zi de zi unele din faptele mele reprezintă pură  inspirație pentru ei.

Din textele pe care mi le amintesc acum repede:

Maria, nu urca acolo! Poți să cazi și să te lovești.

Maria, nu ai voie cu uleiul de mirt. Nu poți să îi pui  bebelușului. E pentru oameni. Te rog să mi-l dai!

Maria, dacă tragi de cutia aceea mare o să iți cadă în cap și o să te lovești.

Maria, nu mai trage de sertare! Maria, te rog nu mai scoate tot ce e în sertar și nu le mai pune pe jos! Nu mai am pe unde să calc.

Maria, acelea sunt hainele mele. Te rog nu le mai scoate și nu le mai înșira prin casă. Uite avem și noi o regulă în casă. Nu scoatem hainele mele din dulap, bine ?

Uitându-mă în spate văd că am tot felul de cereri care îi îngrădesc libertatea de mișcare, bucuria descoperirii doar pentru a râmâne eu într-o oarecare zonă de confort.

Nu aruncati cu pietre încă, vă rog, decât dacă ați reușit să răspundeți mereu prompt nevoilor copiilor voștri.

Aproape în toate cazurile când escaladează dulapurile de prin casă sau desface lustra de lângă pat sau îmi înșiră hainele prin toată casa sau dă cu mopul pe pereți spunând că ea curăță pânzele de păianjen, ei bine, aproape mereu sunt cu Mihai în brațe, fie că îl alăptez, fie că îl adorm sau cine știe ce-i mai fac.

În mod rațional imi doresc să fac exact opusul. Să o las să exploreze, să vada și ce e mai sus de înalțimea ochilor ei , să își dorească să vadă mai mult decat ce i se pune în fața nasului.

Partea bună e că deși rațional îmi doresc asta, dar nu reusesc să pun în practică decât uneori, rezultatele nu sunt dezastruoase pentru că, în mod paradoxal, cu doi copii în grijă, nu mai reușesc să îi impun Mariei restricții. (a nu se înțelege însă că principala mea preocupare e să îi impun restricții)

Nu știu dacă e deșteaptă și știe exact când puterea mea de reacție este limitată încât alege să acționeze atunci. Sau dacă atunci, atunci când eu sunt ocupată cu Mihai, fie că îl alăptez, fie că îl hrănesc cu mâncarea lui de bebeluș etc ea simte că are mai puțin atenția mea și alege acele activități de descoperire care pe mine mă scot din minți. Nu știu dacă își alege momentele, dacă momentele o aleg pe ea sau dacă așa se nimerește.

Episodul 1. Ora 18, după o zi obositoare cu de toate: râsete, plânsete, crize, citit, jucat, alăptat la dublu. Încerc să îl hrănesc pe Mihai, aflat la începutul diversificării. Maria, agitată, îmi trece printre picioare. Vrea și ea mâncare de-a lui Mihai.  Ba nu vrea, ba vrea, ba nu mai vrea,  ba vrea apă, vrea în brațe, nu vrea la scăunel, vrea pe colțar, in picioare.  Eu încerc să îmi păstrez concentrarea la jobul curent: să nu se înece copilul, să observ reacțiile, să nu îi dau prea mult, să nu dea pe-afară, să nu pice de pe fotoliul cocoțat pe masa din bucătărie în timp ce se întinde să-mi ia lingurița din mână, să nu-mi dea cu piciorul peste linguriță și să se ducă tot piureul de pară direct în fruntea-mi cu părul de-mi intră-n ochi, să fac avioane, trenulețe și alte mijloace de transport din lingurița care se pregătește să intre în cerul gurii lui Mihai, gara de nord a casei  noastre.  Pare o joacă de copii hrănitul bebelușilor.  Poate noi, mamele, ne complicăm.

Trecând printre picioarele mele se atinge de sertarul cu diverse. Toți avem în casă sertarul cu diverse. Pentru că îl folosesc des nu l-am mai blocat. Deblocarea sertarelor e și ea consumatoare de timp și slavă domnului numai timp nu am. Se uită la mine cu privirea aceea….cu ochii scânteietori, veseli și buclucași.

Trage de mânerul sertarului. O nouă lume i se ivește în față. Scoate: sulul de pungi, sacii de gunoi, ornamentele pentru șervețele pentru masa de Crăciun, ruloul de hârtie de copt, pungile vidate de la Ikea, pahare, cutii, borcane, biberoane și alte device-uri de băut pentru bebeluși și bebeluși ++, punga cu paie de băut, cea cu clești colorați de pus la gura pungilor etc. Toate sunt înșirate pe jos și analizate unul câte unul. Sulurile desfăcute, paiele împrăștiate, pungile deschise la gură, biberoanele aruncate la deruta pe la picioarele mele sa-mi rup gâtul că-i dau atâta mâncare lui frate-su când aș putea să mă joc cu ea. Pune și-o muzică la orga ei colorată. Ce e munca fără puțină muzică?

Foto: Maria- 2 ani și 2 luni

În tot acest timp eu îmi văd de treaba mea. În alte zile mi-aș fi bătut gura…Maria, te rog nu mai scoate din dulap, te rog pune la loc. Nu e voie acolo etc. N-aș fi obținut nici un rezultat, decât o presiune crescută a sângelui meu în timp ce spuneam toate textele pe care le uram în același timp. Acum sunt prea obosită. Mă gândesc. Ce poate să facă? Scoate tot de acolo le înșiră, le plimbă prin toată casa și apoi voi sta 20 de minute să le strâng și să le pun la loc.

Continuu să plasez cu tactică mămicească piureul de pară în gara de nord a casei noastre. De la atâtea trenulețe de la Iași încărcate cu iepurași și trenulețe de la Huși încărcate cu măgăruși îmi fulgeră prin cap imaginea gării de nord.   Eu și alte câteva sute, poate mii de studenți așteptam pachetul de la mama. Trimis la locomotivă.  Sau la vreun student care mergea acasă și primea în gară 20 de sacoșe (ale unor indivizi mai mult sau mai puțin cunoscuți) cu zacuscă, compot și alte bunătăți.

Bag încă o linguriță de piure în gura lui Mihai, fac ca trenul și îmi aduc aminte cum am mers odată cu personalul până la Iași cu un picior pe scara trenului. Ningea afară, eram lipiți unul de altul și nu ne puteam întoarce în nici o direcție. Șuiera vântul și intra zăpadă în holul plin cu oameni. Ce-or fi făcut toți la Iași?

Mai bag o linguriță de piure…vine trenul de la Huși… Îmi apare pe creier imaginea celor câteva sute de studenți care așteptam într-o zi friguroasă de toamnă trenul întârziat din direcția Iași de vreo două ore. Frig, reuniune cu prieteni din copilărie, din liceu, din școala generală. Stat la povești despre sesiune, cum mai e prin cămin, ce-o fi pus mama săptămâna asta în pachet etc. Mai lipsea un vin fiert. Ne ghiorăiau deja mațele când s-a anunțat prin stație că trenul accelerat XYZ din direcția Iași sosește în stație la linia w. O mare de oameni se deplasa organizat ca la marșurile pentru Roșia Montană de prin toată gara la linia w.

-Vine trenul de la Huși Încărcat cu măgăruși! Un nou vârf de linguriță cu piure de pară ajuns la destinație

-Halei hap! Se aude și Maria dintre picioarele mele.

Se joacă în legea ei, dar în același timp e atentă la orice tren ce intră în gara de nord și îl secondează de un halei hap  ca un șuier de locomotivă. Cu mâinile sortase paiele de băut pe culori și le pusese într-o cană. Sortase cleștii pentru pungi pe culori. Activități de sortare pe culori în cel mai pur stil Montessori. Profitând de oboseala și de lipsa mea de reacție involuntar anti-Montessoriană care i-ar fi înfrânat cunoașterea.

Fără să-mi dau seama, copilul care aștepta zacusca de la mama s-a transformat în mama care face piureuri de pere, mere, prune, gutui, smoothie-uri și altele. O mamă care încearcă să planifice activități, să reziste fizic și psihic în fiecare zi până la finalul fiecărei zilei. Episodul acesta și altele mi-au arătat ce bine e că nu-mi ies mereu planificările, coordonarea și organizarea. Dacă reușeam să o pun pe Maria în scăunelul ei de masă și să îi dau să ronțăie ceva în timp ce îl hrăneam pe Mihai, aș fi fost mult mai liniștită în timp ce intrau trenurile în gara de nord. Așa, după ce am  garat și ultimul tren, după ce fumul trenurilor mi-a ieșit pe urechi asistând neputincioasă la împrăștierea sertarului meu cu de toate (așezate drept, perpendicular și paralel), la final m-am uitat la paiele sortate frumos și am zâmbit larg.

Va urma.

Citește și Simfonii cu vioară și contrabas. Perioada crizelor de furie