Un kilogram de libertate, vă rog
Ce fain că poți trăi așa cu foarte multă libertate, mi-a zis ieri o doamnă care mă urmărea pe facebook și care mă vedea pentru prima oară în viața ei. Ne-am întâlnit la un curs de muzică unde mă simțeam cu adevărat liberă și fericită, în contact cu sinele meu profund. Și probabil se vedea asta pe fața mea atunci.
Însă libertatea nu se vede mereu așa pe fața mea. Libertatea nu e mereu fericire. Unii filosofi au legat libertatea de responsabilitate. În viața mea, uneori libertatea a fost corelată cu iresponsabilitatea. Mi-am luat libertatea de a face ce-mi place, chiar dacă asta a însemnat să renunț la locul de muncă, la bani, la a le oferi copiilor o educație mai bună sau alte lucruri.
M-am aruncat în libertate fără să mă gândesc prea mult la consecințele acestei libertăți poate prea mari pentru că prea multă vreme m-am simțit lipsită de libertate. Prea multă vreme am simțit că sunt o rotiță într-un mecanism în care cineva învârtea de un mâner, în timp ce eu voiam să fiu o pasăre.
Libertatea costă. Pe mine m-a costat uneori pacea în familie, alteori m-a costat deconectarea de copiii mei, altă dată m-a costat o prietenie dragă. Alteori, libertatea m-a costat bani. Nu știu câți, că n-am socotit, știam doar că mă costă să aleg să fiu liberă și că pot renunța la altele pentru a plăti pentru libertate. Uneori libertatea m-a costat în kilograme de stres și de nopți nedormite și te-ai putea întreba pe bună dreptate ce fel de libertate e asta?
Habar n-am, știu doar că mă simțeam liberă în stresul meu. Și că nopțile păreau câștigate și luminoase. Uneori libertatea înseamnă a citi o carte fără suflare după miezul nopții la lumina unei veioze.
Există mai multe feluri de libertate. Libertatea poeților, libertatea frunzelor de a cădea în mișcarea vântului, libertatea valurilor mării, libertatea copiilor de a se scobi în nas, libertatea lui Romeo de a o iubi pe Julieta, libertatea de a ne alege șosetele dimineața, libertatea de a visa la șosete colorate cu degete.
Există libertatea filosofilor. Există libertatea copiilor și există libertatea neliberilor.
Există libertatea de exprimare și există libertatea de a nu spune nimic. Libertatea tăcerii.
Există libertatea păsărilor de a zbura și libertatea de a dormi.
Există libertatea de a munci și libertatea de a alege care e munca ta. Libertatea de a face sau nu copii.
Unii oameni nu știu ce e libertatea. Așa cum nu știu nici păsările ce s-au născut în colivie sau animalele ce s-au născut în grădina zoologică.
Există libertate pozitivă și libertate negativă. Inventate de Isaiah Berlin. Sau mai bine zis, proclamate.
Există libertate de mișcare în spațiul Schengen. Inventată la masa negocierilor europene. Și alte 1001 libertăți sau poate vreun milion sau mai multe.
Unii oameni sunt liberi și fericiți. Alții sunt liberi și habar nu au. Unii oameni visează la libertate. Alții n-au trăit niciodată libertatea și nu știu ce înseamnă.
De vreo săptămână am pus sub lupă relația mea cu Libertatea. O iau și o tai bucățele și o analizez și simt că de această relație depinde și relația mea cu mine.
Mă bucur să văd că libertatea iese pe afară și se vede în mine. În același timp, știu că oamenii văd în ceilalți ceva ce au sau își doresc și ei.
Mă întreb însă: care sunt darurile pe care mi le aduce libertatea? Care sunt umbrele pe care mi le aduce libertatea? În ce măsură darurile anulează umbrele? Care e formula de echilibru? Câtă libertate pot să-mi dau voie pentru a nu afecta negativ viețile celor dragi? Care este relația între libertate și responsabilitate în contextul în care nu sunt singură pe lume? Cum pot să-mi dozez libertatea? Care e doza zilnică recomandată de libertate? Sau libertatea se prescrie săptămânal, lunar, anual pe rețeta de la medicul de suflet? Cât se suprapune dorința mea de libertate cu dorința de a mă vedea și a mă iubi pe mine?
Uneori, mă văd făcând ocolul lumii la picior, cu un rucsac în spate, 2 perechi de blugi și câteva tricouri, descoperind lumea. Fără facturi de plătit, copii de îngrijit, fără nimic care să mă țină. Pare un fel de libertate supremă. După care, alteori, mă gândesc că nu prețuiesc toate darurile din viața mea și simt să fug. Și apoi mă întreb de ce fug? De libertate? De lipsa ei? De responsabilitatea cu care vine libertatea? De viața de adult? De viața de copil model? De misiunea mea? De mine?
Leave a Reply