Dincolo de Canalul Mânecii

Am ales să fiu singură de aproape trei ani. Cu o (nefericită)  pauză în care am încercat. N-a mers și în final am fugit departe, am pus ditamai Canalul Mânecii și mii de kilometri între noi. Am fugit de nesiguranță, neîncredere, adicții și de o relație definită de mediocritate. Mereu mi-am spus că mediocritatea e calea cea mai sigură către eșec. A noastră a mers strâns lipită de gelozie, de teama că îl voi abandona, de conștiința faptului că nu e destul de bun pentru mine. Practic mi-a pus în față ditamai oglinda: m-am văzut pe mine în relația cu oamenii importanți din viața mea. Și în loc să înțeleg, să iubesc și să vindec toate acele părți care urlau în mine, eu m-am speriat și am fugit.

La fel cum am fugit din absolut toate relațiile mele. Inclusiv din relația cu copiii mei. Inițial a fost o fugă prin evadarea pe care probabil și tu o știi. Cea în care esti prezent fizic, dar dispari și devii indisponibil emoțional. Asta este o moștenire a mamei mele, care  a crescut patru copii, deși nu și-a dorit niciunul. De ce i-a făcut…? Pentru că era interzis printr-un soi de lege stupidă să faci avort. Suntem o întreagă generație de copii nedoriți…

Și pentru că taică-miu, un egoist fără pereche, și-a dorit mulți copii. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Chiar dacă era evident că nu are ce le oferi, de la o casă decentă, haine, mâncare – era perioada în care statul român strângea cureaua, totul era raționat și oamenii erau hăituiți de lipsuri – până la educație. Singura educație la care a fost bun a fost pedeapsa corporală. Orice putea fi pedepsit cu o mamă de bătaie la fundul gol cu cureaua. A dispărut o bancnotă de 10 lei din ”Congresul al XV-lea al PCR”? Alinierea toți aici și vă bat până aflu cine a luat banii. ”Congresul” ăsta era o carte groasă, cu o copertă roșie cu litere aurii în care părinții noștri își țineau puținii bani. De obicei, cel care lua cea mai multă bătaie era unul dintre frații mei care făcea un pas în față și lua vina asupra lui. Niciunul dintre noi nu i-a mulțumit suficient de mult pentru mutilarea sufletească pe care a îmbrățișat-o fără să știe că se putea și altfel… Mă sperii și acum când văd pe cineva scoțând cureaua. Sau când aud brusc cheia în ușă. Sau când am de-a face cu oameni beți puși pe harță.

Moștenirea tatei este un soi de egoism cu care încă lupt, dublat însă de un sănătos simț al umorului. Și cu siguranță trebuie să le mulțumesc părinților pentru bunul simț (enervant câteodată) sau pentru odiosul simț al ridicolului. Deși psiholgul spune că e doar un mecanism de supraviețuire adoptat în copilărie. Drept pentru care, acum mi-am adăugat ditamai coama afro și o port încercând din răsputeri să ignor vocea aceea care îmi spune că dacă aș fi fost măcar un pic deșteaptă aș fi ales să nu mă împodobesc ca o paparudă. Că arăt ca un mop și că cel mai bine ar fi să îmi caut naibii ceva mai bun de făcut. Mda, vocea asta era exact ce îmi trebuia mie, copil, când știam că vine tata acasă băut și ne ascultă la teme până ne prinde cu o întrebare capcană și ne alegem cu o mamă de bătaie. Mă ținea atentă, pe supraviețuire. Acum sunt adult, iar ea încă mă apără…

Azi noapte a plouat. M-a trezit zgomotul tunetelor și răpăitul ploii. Ador sunetele astea – în momentele mele de nesomn sunetul ploii cu tunete face minuni!

Un moment mi-am dorit să mă pot cuibări în brațele cuiva. …Tot ce îmi pot oferi acum este propria îmbrățișare, și nu e deloc puțin.

Dimineață m-am trezit cu aceeași dorință de îmbrățișare protectoare. Îmi urmăresc gîndurile: toate duc spre cum ar fi să nu locuiesc singură. Cum ar fi să ”mă lovesc” de cineva prin casă. Copiii îmi sunt mari, relațiile de până acum mi-au arătat că trebuie să schimb ceva, altfel toată viața îmi va fi un război în cuplu. O fi o formă de egoism nevoia mea de singurătate. Demult, cineva drag îmi spunea că a te iubi pe tine însuți nu implică niciun dram de egoism, iar eu nu înțelegeam. Nu dădeam mult credit poruncii biblice ”Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” ( – Păi și ce, nu e clar că nu vreau să supăr pe nimeni? Nu vezi că fac tuturor pe plac și îmi țin vocea foarte jos? Ok, mai răbufnesc din când în când, dar e normal, toți facem așa! – Nu, asta e doar nevoia ta de a fi aprobată și acceptată. Ce ai face dacă nu ți-ar mai păsa de părerea celorlați?)

Acum înțeleg că singurătatea mea e o formă de protecție. O nevoie de înțelegere și de vindecare a trecutului. Citesc ce am scris mânată de un guru online: ”Sunt în proces de vindecare, de transformare. Universul îmi este alături și are grijă de mine pe acest drum. Trebuie să uit ce credeam că sunt pentru a putea fi într-adevăr ceea ce sunt.” Din păcate nu mai am nicio vagă idee despre ce sunt sau ce aș putea fi de fapt. Citesc mai departe că oamenii vin pe pământ cu o misiune. A mea a fost până acum să mă ratez pe toate planurile și am reușit cu brio.

Mirela