Frica de singurătate

Mirunei îi este frică să stea singură. Dacă suntem numai noi două în casă, face orice să stea pe lângă mine. Când își face temele, stă mereu cu ușa deschisă ca să ne audă. Seara, la culcare, se folosește de tot soiul de oportunități pentru a nu adormi singură. Uneori vrea să îi citesc până adoarme. În alte seri vrea să asculte o poveste până adoarme, dar cu ușa deschisă. Sau îl roagă pe tată-său să mai stea puțin la calculator, care este în camera ei, pentru ca ea să aibă timp să adoarmă în compania cuiva.

Când stăteam acasă cu amândoi au fost zile când, pentru a găti aveam nevoie să merg la supermarket și afară fie ploua, fie Tudor dormea, oricum nu puteam să îi iau cu mine. În situațiile astea, o rugam pe Miruna să stea acasă, cu Tudor, în timp ce eu fugeam până la cel mai apropiat magazin. După ce îmi pledam cauza cât puteam de argumentat și făceam tot soiul de promisiuni de care trebuia să mă achit cât mai repede, Miruna accepta. Dar de fiecare dată cu o aceeași condiție. Cât timp sunt plecată ea să vorbească la telefon, fie cu tată-său, fie cu mama mea, fie cu soacra mea. În plus, când mă întorceam, după un shopping fulger, mă punea să promit că nu am să o mai pun în situația asta încă o dată. Din nefericire, asta a fost una dintre promisiunile pe care nu le-am putut face, pentru că nu de fiecare dată situația a depins numai de mine.

Dacă de exemplu, o mămică  mă ajută și o aduce acasă după școală, o lasă în fața scării și este o mare provocare pentru ea să urce singură scările. În niciun caz nu folosește liftul. La fel se întâmplă dacă este afară și a uitat ceva sau are nevoie de ceva, cu greu se lasă convinsă să urce.

Dar lucrurile nu au fost așa dintotdeauna. Când era mai mititică era chiar foarte independentă. Nu numai că se juca singură la ea în cameră, minute bune, dar se uita la desene singură, seara la culcare după ce se termina ritualul obligatoriu de pupat toate plușurile din patul ei și din jur, stingeam lumina, închideam ușa și fata mea dormea liniștită.

Acum, dacă o întreb care este motivul pentru care are toate aceste sentimente, și credeți-mă am devenit expertă în modalități cât mai inventive, amuzante, liniștitoare, relaxante pentru a deschide subiectul, ei bine, nu îmi spune nimic. Faimosul “nu știu”  este tot ce primesc de la ea.

Așa cum vă imaginați, am căutat răspunsuri în alte părți. Am citit articole și cărți despre asta. I-am întrebat pe cei din jurul meu, familia, prietenele, alte mămici. Dar cu cât caut mai mult, cu atât sunt mai confuză. Am aflat că, în general, copiii de vârsta Mirunei (9 ani) au tot soiul de frici, justificate sau nu. Și mai știu și că, dacă nu sunt monitorizate se pot transforma în angoase și anxietăți și atunci, deja lucrurile au nevoie de o altă abordare.

Am încercat să îmi amintesc când au început toate aceste episoade de frică. Nu îmi este prea clară situația, dar cred că au început odată cu începerea școlii, s-au intensificat odată după nașterea lui Tudor și apoi după întoarcerea mea la serviciu.

Am auzit o terapeută spunând că fricile copiilor sunt manifestarea nevoilor neîmplinite ale copilului și în fapt în spatele fricii se ascunde o dorință. Am abordat situația și din această perspectivă. Și caut să petrec cât mai mult timp cu ea sau numai cu ea, făcând ceea ce îi place.

Este drept că, și eu în copilărie am avut această frică și încă foarte pronunțată. În cazul meu, starea asta s-a menținut și în adolescență și chiar mi-a influențat modul de relaționare cu ceilalți. Eram așa de dornică să aparțin unui grup, să fiu înconjurată de oameni, să nu fiu singură, încât de multe ori am făcut mari compromisuri. Unele dintre ele mi-au afectat chiar stima de sine. Eu m-am vindecat și chiar am îmbrățișat solitudinea,  identificând numeroase beneficii. Dar, recunosc că mi-a fost foarte greu. Și am trecut prin asta singură. Din acest punct de vedere, Miruna este privilegiată.

Andra

Fotografie- Copyright D’Alex Photography

Citește și Despre comori, căutări și moșteniri