Limitele care …limiteaza invatarea

Anul trecut, pe cand Maria avea vreo 2 ani, i-am luat o trotineta SH.  Observasem ca in parc era atrasa de trotinete, se urca pe trotinetele altor copii si voia sa mearga etc asa ca am zis sa raspundem nevoii ei. A mers de vreo cateva ori cu ea in parc, dar a preferat plimbarile pe bicicleta lui tati si mai mult decat atat caruciorul lui Mihai in care se simtea si ea bebelus mic si adorat.

De atunci, din cand in cand mai caram trotineta cu noi, doar doar o mai cere, insa in continuare caruciorul lui Mihai este cel mai vanat mijloc de locomotie.

In weekendul de Paste am luat cu noi trotineta la bunici. In curtea bunicilor sunt mai multe scari destul de abrupte si in general copiii sunt atrasi de scari. Ai mei nu fac exceptie.

Dar acum Maria a incercat ceva nou. A luat trotineta si a inceput sa ii dea drumul pe scari. O data, de doua, de 10 ori.

Reactia mea spontana a fost sa ii explic in prima faza ca trotineta nu e facuta sa fie aruncata pe scari, ca ea e pentru a merge pe ea si ca se poate strica daca o tot da pe scari  etc. (lucruri pe care Maria le stia ca doar mersese de vreo cateva ori pe trotineta)

Am explicat o data, ea a continuat sa dea trotineta pe scari, sa o ridice iar in capul scarilor si iar sa ii dea drumul. Dupa care, frustrata pentru ca parea ca nici macar nu ma aude sau ca ma aude si ma ignora cu brio, mi-a iesit pe gura:

– Maria, te joci cu trotineta cum TREBUIE sau daca nu ti-o iau pentru ca asa o strici!

In capul meu a aparut deodata o avalansa de ganduri. Pe de o parte ma bucuram ca pun limite …sa stie copilul ce se face si ce nu se face si ca iau atitudine ferma pentru a-i arata ca nu e bine ce face. Strica nenorocita de trotineta!

In timp ce jubilam la gandul implementarii limitelor, ca nah…copilul trebuie sa stie si de limite… iar ea continua sa dea trotineta pe scari, i-am observat privirea curioasa si incantata. Pana atunci eram cumva in spatele ei, nu-i observasem fata. Era privirea copilului care invata, care face in mintea lui conexiuni solide. De fapt de asta nici nu ma auzea, era prea concentrata la ce facea.

Mi-am amintit cum asta toamna (la 2 ani si 2 luni), la mare, a stat vreo ora sau alte zeci de minute zile la rand sa dea masinutele pe sezlong dinspre spatar inspre sezut pana jos in iarba.

Si atunci si acum Maria invata. Despre inertie, despre viteza, despre sezlongul care intr-o zi era mai abrupt (cu spatarul ridicat la 90 de grade) sau mai putin abrupt, despre viteza pe care o prindeau masinutele in functie de cat de ridicat era spatarul.

Nu i-a dat nimeni ideea acestui joc, a fost ceva inventat de ea spontan. Si impinsul trotinetei pe scari era un joc de aceeasi natura.  Ea invata ca rotile trotinetei nu se invart bine pe scari si trotineta cade in bot, ca sa ma exprim plastic. Sunt lectiile ei de fizica, auto-administrate, la mai putin de 3 ani.

Iar eu, eu ce faceam?

Ii spuneam ca nu asa TREBUIE sa se joace cu trotineta! Ca doar dadusem bani pe ea si o strica. Desi am luat din start una SH cu gandul ca nu stim cat o va folosi si daca o strica sa nu ne para rau. Dar nah..

Toate gandurile de mai sus s-au perindat prin mintea mea in aproximativ un minut. Am tacut, m-am bucurat in sinea mea la gandul ca poate nici nu m-a auzit si m-am bucurat cand a aparut o pisica in peisaj si Maria a fugit dupa ea. Cumva se rezolvase si problema din mintea mea, aceea a fricii de a se strica trotineta.

Ma gandesc acum ca e foarte important ce limite impunem copiilor. Sa fiu atenta ca acele limite sa fie cu adevarat necesare si nu doar sa rezolve niste pitici din mintea mea.

Citeste si Trebuie să scăpăm de TREBUIE!

Fotografie- Copyright D’Alex Photography