Frânturi de discuții, gesturi = lecții despre viață- cap. I

Am acumulat de-a lungul timpului o serie de lucruri pe care mi le spunea Horia, în diverse situații, unele amuzante, unele triste, dar din care înveți multe. Și cu siguranță, ajungi să îți cunoști mai bine copilul.

Redau, mai jos, scurte relatări din experiența noastră ca familie. Noi am tras concluzii sănătoase fie despre starea lui emoțională, fie despre cum rezistă la jungla asta numită viață (cu alte cuvinte, cum ne acceptă ritmul de viață dominat, ca în mai toate cazurile, de muncă și iar muncă).

1. Răsfoiam o carte cu dalmațieni și suntem la etapa în care îi vorbesc despre emoții. Pe copertă, era un pui de dalmațian, singurul care dormea lângă restu’ 100 și părinții lor.  Îi spuneam lui Horia că e fericit, doarme zâmbind.

Eu sunt studentă, îmi continui studiile la master și mai merg la școală după-masa. L-am mai dus pe Horia la școală și am trecut prin diferite stări în legătură cu acceptarea faptului că eu vreau îmi continui studiile, că am nevoie de ajutorul lui și, cel mai important, că plec dar mă întorc. În majoritatea timpului și după ce l-am înțărcat (la 2 ani si 3 luni), l-am simțit cum a intrat în ritmul nostru de viață, că se adaptează (desigur, atâta vreme cât și noi ne deconectăm de la ale noastre și suntem DOAR cu el). Însă, după episodul cu trezitul în pat străin, despre care am scris aici, nimic nu prea mai e la fel. Ați ghicit, se trezește și suferă de fiecare dată când nu sunt lângă el (când el se trezește, eu sunt la școală).

Ei bine, Horia s-a folosit de acel pui de dalmațian și a asociat cu starea lui de fericire cu o dramă pe care o trăiește chiar el. Și mi-a spus: “E fericit pen’ că mămica lui nu merge la școală!”. Bum! Zbang! Pac pac, două peste față! Am rămas mască. “Horia, tu ești trist că mama merge la școală?” “Da!”. Înghițit în sec, pumni imaginari în suflet, lacrimi înghițite, drama mamei.

>> Știam că nu este împăcat cu ideea, știam că nu acceptă în totalitate faptul că plec, chiar dacă mă întorc și chiar dacă rămâne cu tatăl lui lângă care se super-mega distrează și face foarte multe lucruri interesante, de la egal-la egal. Dar totuși, nu eram pregătită pentru o astfel de asociere cu acel pui de dalmațian, nu eram pur și simplu… <<

2. Am tot fost prin preajma unor bebeluși în ultima vreme, iar Horia s-a atașat de ideea asta, de a avea grijă de cei mici. Îi plăcea să îl rugăm să aibă grijă de fetița prietenilor noștri, cât timp mergeam să iau un pahar cu apă, ba chiar îl auzeam “Nu e voie să bagi în gură!” cu exact aceste cuvinte (el vorbește foarte bine, deci nu fabulez).

Zilele trecute, mergând pe afară, îmi zice:

“Mama, și eu vau un bebeluș în casă.” (vau adică vreau)

Ochi mari, încremenesc, dar continui discuția: “Da? Fetiță sau băiat?”

“Ăăăă…nu vau băiat, vau fetiță.”

“Am înțeles. Și cum vrei să o cheme?”

“Nu știu cum vau să o cheme. Să me spui tu mie cum vau eu să o cheme!”

Urmează replicile tipice că nu pot să decid în locul lui și dacă nu știe, putem spune că e nehotărât și ne mai gândim. Apoi, conchide singur: “Mama, vau o fetiță bebeluș pe care să o cheme Ariana”. Zbang! Așa o cheamă pe fetița prietenilor noștri.

Alright, ce înseamnă asta? Nu prea am vorbit de soră/frate, dar e cert că își mai dorește o prezență copil lângă el. Iar eu încă nu sunt decisă pentru al doilea bebe acum. Motivele mele, long story. Poate veți zice că a rămas cu o amintire frumoasă de atunci și nu știe exact ce înseamnă această dorință, de a avea o fetiță bebeluș acasă la el. Și totuși…

Acestea sunt micile frânturi de discuții și întâmplări care mie, cel puțin, mi-au dat o lecție. Mai adun, și dacă sunt de folos, mai scriu despre ele.

Cu bucurie.

Sursa foto aici