Empatia… în exces

Două sarcini și alăptare au lăsat un bilanț păgubos la nivelul mandibulei care s-a concretizat într-o lună de programări la dentist.  Deoarece cabinetul e într-o locație în care nu pot ajunge cu mijloace de transport în comun decât daca fac de 5 ori mai mult timp, iar eu am câte un copil care trage de mine sau mă așteaptă acasă, am făcut ședințe stomatologice rare și lungi și m-am dus cu taxiul. Am mers des cu taxiul pe perioada celor două sarcini. Aveam puțin timp la dispoziție, grețuri, burta cât casa, stări de rău, luam des viruși pe fond de oboseală și boleam câte o săptămână, așa că preferam să evit autobuzul sau metroul pentru a evita situații neplăcute. Așa se face că am socializat cu mulți taximetriști, eu nefiind genul care stă mută în taxi. Unii mă întrebau de traseu să vadă dacă știu încotro, alții mă întrebau cât mai am până nasc, ce e, mă compătimeau când auzeau că e fată (că cică ar fi prea multe)  mă felicitau când auzeau că e băiat sau cădeau pe spate dacă le spuneam că am și o fată, dar vine un băiat.  Unii erau tătici, alții bunici, îmi povesteau de copiii sau nepoții lor. Am întâlnit și taximetriști nervoși: unii povesteau despre cum mașina e stricată și n-au bani să meargă să o repare, așa că circulau cu ea așa, altul despre cum își cumpără pistol, unul – pe când mergeam la controlul de 6 luni cu Maria la spital- zicea cum vrea să facă o tâlhărie, să dea cuiva în cap pentru că are nevoie de 100 de euro până diseară pentru chirie. Au condus nervos, cu frâne bruște, cu depășiri periculoase. Am empatizat mereu cu ei, gândidu-mă că cine știe ce poveste au, m-am bucurat că am ajuns în siguranță acasă de parcă cine știe ce favoare îmi făcuseră.

Joi, ieșită de la dentist cu jumate de măsea de minte scormonită, am chemat un taxi.  Am fost martora unei crize de furie a taximetristului. Făcusem comanda printr-o aplicație de pe telefonul mobil care are GPS incorporat și care uneori nu reperează cu exactitate adresa. Pentru astfel de situații, m-a sfătuit un alt taximetrist amabil de la aceeași firmă, este indicat să scriu în comentarii adresa exactă (numărul exact, strada sau un punct de reper foarte cunoscut). Tot în comentarii, aplicația permite să scrii fumător/ nefumător etc.

Așa că pentru că astăzi a fost o zi în care am GPS-ul nu reperase bine adresa la care mă aflam, am scris în comentarii că sunt pe strada Y (perpendiculară pe strada X reperată de GPS).  Am așteptat liniștită taxiul, a venit cu multe minute întârziere, dar cum știu că traficul în București e imprevizibil nu fac niciodată reclamație pentru întârzierea taxiului. Am așteptat și 10 minunte, chiar dacă primisem 3 minute ca timp de sosire. De ce nu reclam? Din empatie cu șoferii de taxi.

Șoferul de taxi a intrat pe străduță, m-a observat pe trotuar, a apăsat pe accelerație și a urcat cu mașina pe trotuar până aproape de mine. A deschis geamul și m-a întrebat dacă aici e strada X pe o voce nervoasă încât am crezut că se dă jos la mine să mă ia la bătaie.

-Nu e strada X, e strada Y nr. 15, așa cum am scris în comentarii. GPS-ul aplicației a luat prost adresa și eu am completat în comentarii pentru a ști exact locația mea.

– Păi dumneavoastră credeți că eu mă uit la comentarii? Eu am văzut strada X și am dat acceptare comandă. Și v-am așteptat pe strada X.

-Înțeleg că sunteți supărat (spun eu încercând să aplic ceva din ce citesc în cartea cu comunicarea non violentă). Dar eu am scris în comentarii adresa exactă. Ce puteam face mai mult? Dacă e proastă aplicația! Am scris acolo strada Y.

– Ați scris, normal că ați scris, că am văzut când eram pe strada X, că așa v-am găsit. Dacă știam că sunteți pe strada Y nici nu mai veneam. Haideți, urcați să vă duc!

-Îmi pare rău, dar nu pot să merg cu dumneavoastră! Sunteți prea supărat și nervos și nu cred că e bine să merg cu dumneavoastră!

Pornește mașina în viteză, merge 50 de metri înainte, întoarce mașina. Revine la mine pe trotuar.

Eu mă lipisem de gardul casei lângă care eram, lângă o mașină. Știam că nu poate urca cu mașina pe trotuar să îmi facă nimic. Decât dacă se dădea jos din mașină. Încercam să chem alt taxi.

-Haideți,  doamnă, dacă tot am venit până aici, să vă duc!

-Îmi pare rău, dar nu pot să merg cu dumneavoastră! E vorba de siguranța mea personală.

– Haideți, doamnă, că m-am calmat! Acum sunt calm. (Îmi spune asta cu un zâmbet ciudat pe față)

– Acum 1 minut era să urcați cu mașina peste mine!

-Haideți, doamnă, nu exagerați!

-Îmi pare rău, nu pot să merg! îi spun cu o voce în care mă ia plânsul aproape. Mă abțin. Sunt om în toată firea.

Tot dialogul a fost purtat -el cu vocea răstită de părea ca vrea sa ma ia la bătaie, eu cu vocea împăciuitoare , căutând explicații si scuze.

A plecat, am chemat alt taxi, am dat de un tatic politicos, civilizat și calm. I-am povestit istoria.

-Era nervos, îi zic. Îl înțeleg. Dar m-a speriat.

– Doamnă, așa ceva NU SE FACE! NU SE FACE ȘI PUNCT!

– Deci ar trebui să fac reclamație?!

– Da, NORMAL!

Fusesem victima violenței verbale a șoferului, însă din prea multă empatie, parcă eram oarbă. 

În ultima vreme tot citesc și mă gândesc cum să abordez crizele de furie ale Mariei. Cum să fiu empatică cu ea, cum să îi identific corect nevoile și nemulțumirile, cum să o ajut, cum să nu escaledeze criza.  E principala mea preocupare.

Episodul de joi însă mi-a arătat că din prea multă grijă pentru a empatiza cu ceilalți, uneori uit să empatizez cu mine. Ajung să mă gândesc prea mult la nevoile și sentimentele altora în defavoarea mea. Chiar și atunci când mi se încalcă niște drepturi.

În plus extrapolez prea mult ceea ce citesc despre copii cu privire la relațiile cu adulții.

Copiii sunt prea mici și încă nu au învățat să se exprime. Adulții însă știu să se exprime și au datoria de a fi cel puțin politicoși.

Citește și Nu ești ca soră-ta! sau Jumătatea mai mare

Sursa foto- aici