Efectele trecutului asupra prezentului
Pe 14 mai am participat la mult așteptată conferință “Prezența conștientă- relația părinte- copil” susținută de minunatul Gaspar și organizata de către o echipa frumoasa. Sunt bucuroasă ca le-am cunoscut pe cele care stau în spatele comunității ParentIS. În același timp am început să citesc și cartea “Copilul invizibil” al lui Gaspar și simțeam cum mă apasă o durere. Durere pe care încă nu am strigat-o. Și la care am mult de muncit pentru a mă vindeca.
De la conferințe pleci cu mai multe întrebări față de cele pe care le-ai auzit deja. La această conferința ni s-a prezentat tipologia adultului de astăzi în corelație cu copilul din trecut. Ce urmări pot avea asupra personalității și a caracterului evenimentele prin care trece direct sau indirect alături de părinți, bunici, educatori, profesori. Oricine care are o influenta ridicată pentru a lăsa o urmă.
Am înțeles că nu sunt ei vinovați. Ne-au crescut cum au putut și cum au știut mai bine. Și vindecarea ține de noi. Și e un drum lung și anevoios. Și nu e suficient doar să mergi la conferințe și să citești. Ai nevoie de terapie, ai nevoie de o persoană cu care să poți vorbi. Fără a fi judecată și condamnată.
Eu sunt la început de drum. Și fiecare cărămidă descoperită, nu îmi provoacă satisfacție sau liniște. Dimpotriva. Sunt tot mai încordată, mai furioasă, mai violentă. Și aici am vrut să ajung. Să înțeleg cauzele violentei mele fizice și psihice.
Până la liceu am fost violentă fizic. Îmi aduc foarte bine aminte cum răspundeam cu violență fizică la fiecare jignire adresată de către colegii din școală generală sau liceu. Îmi aduc aminte cum în permanență mă certam cu fratele mijlociu și ajungeam să ne și lovim. Îmi aduc aminte cât de furioasă am fost când iubitul m-a părăsit și l-am lovit. Nu acceptam nicio jignire. Acesta era felul meu de a mă apăra. Prin multă violență fizică și verbală. De la facultate și până în prezent a dominat doar violența verbală.
De scurtă vreme am început să studiez despre comunicarea non violentă și am observat beneficiile ei asupra mea în raport cu cei din jur. Dar în același timp am fost testată cât de greu îmi este să îmi țin în frâu violența verbală atunci când, deși încerc să fiu empatică, mi se răspunde contrar așteptărilor.
Recunosc. Nu îmi iese de fiecare dată. Și cobaiul este de cele mai multe ori soțul meu. Care mă vede cum trec de la o extremă la alta și nu înțelege nimic. Cum, oricât de calm ar fi, nu reușește să îmi înțeleagă ieșirile. E normal. Nici eu nu mă înțeleg. De curând am aflat cine am fost în copilărie. Cum a ajuns adultul Corina. Și de abia acum încep procesul vindecării.
Sunt tentată să spun că ce dacă am avut o copilărie plină de violență fizică și verbală. Sunt un adult responsabil și îmi voi crește copii cu multă iubire și nu vor avea parte niciodată de nici un fel de violență. Doar sunt conștientă de efectele negative. Doar că nu e așa simplu. Pentru că e nevoie de eliberarea durerii, ca să pot fi stăpână pe gesturile mele.
A fost o zi frumoasa de duminica petrecută în familie. Spre seara toți eram obosiți, dar tatăl deja simțea că nu se mai poate conecta. De la ceva minor s -a supărat. Când am discuții contradictorii și se finalizează cu supărări, mă simt încordată. E o luptă din care trebuie să înving violența verbală. Și greu, greu mă abțin. Ca sa o înving, fug de ea. De fiecare dată aleg să plec. Cu speranța că mă voi liniști și în acest fel evit o confruntare directă plină cu argumente și explicații mai puțin empatice. După ce am revenit în casă cu cei doi copii, aleg să fiu supărată. În continuare evit confruntarea. De cele mai multe ori fac acest lucru pentru a nu ne certa în fața copiilor. Copii simt cea mai mică supărare sau reacționează la schimbarea limbajului corpului.
Eram cu Victor, pasionat de mașina de spălat rufe. Radu spăla vasele. Teodora mă striga. Avea nevoie de ajutor la baie. I-am răspuns sec-“nu pot acum”. Au trecut 10 secunde, timp în care a venit și mi-a trântit ușa de la cealaltă baie unde eram cu Victor, direct peste degetul mic. M-a durut. Eram furioasă. Tăceam. Tot ziceam în gând-“taci. A fost un accident. Avea nevoie de tine și tu ai refuzat-o pentru Victor. Nu a fost cu intenție. Doar vroia atenția ta. Te vroia pe tine”. Închid ușa și o văd. Și în loc să îi spun ce tot repetam, îmi ies pe gură următoarele cuvinte-“ dacă mai trântești ușa, te mănânc!”. Și tonul a fost unul ridicat.
Speriată, s-a apucat de plâns. Eu atunci m-am trezit la realitate. Cum am putut să îi spun așa ceva? De unde am scos aceste cuvinte?
Ne liniștim amândouă și merg să vorbim. Ii spun cât de rău îmi pare. Că lovitura a fost puternică și din această cauză am reacționat așa. Am mințit-o involuntar. Pentru că nu puteam să îi explic de unde am această violență verbală, care răsare rar, încât o sperie. Pentru ca transformarea e profundă și nu mă recunoaște.
Teodora mă ascultă și la un moment dat vine, îmi pupa degetul rănit și îmi spune că a trecut. Nu mai doare. Moment în care am început să plâng. O strângeam în brațe și plângeam.
Toată noaptea m-am gândit de ce am folosit expresia-“te mănânc”. De ce acest cuvânt înfiorător. Spre dimineață am aflat și răspunsul. Era expresie des auzită în copilărie –“ dacă nu stai cuminte, te mănânc în bătaie!”
Atunci i-am dat dreptate lui Gaspar. Influentele trecutului au lăsat amprente în suflet, pe chip, în limbaj și atitudine. Oricât m-aș împotrivi și aș fi conștientă de efectele negative ale educației primite, nu pot să o anulez în totalitate. Face parte din mine. O duc în spate. Este pretutindeni
În schimb pot să mă accept așa cum sunt, ca apoi să încerc să mă vindec . Și, într-un final, poate reușesc să iert. Încă nu am făcut-o. Nu pot uita și nici ierta.
Corina
Citește și Mama mea cu suflet bun
Fotografie- Copyright D’Alex Photography
5 Comments