“Ai jucării acasă? Nu le meriți!” sau Consultație la clinică privată

Astăzi am luat-o pe Maria roșie foc de la grădiniță. Părea că plânsese, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat.

Mi-a zis că o doare tare urechea și că un coleg i-a țipat foarte tare în ureche și de aceea o doare.

În mintea mea mă gândeam cât de tare poate să fi țipat în ureche un copil de 4 ani pentru ca durerea să fie una atât de gravă, așa că am zis că o fi având copilul vreo zi mai grea la grădiniță și ne înveselim noi. Însă n-a fost așa, copilul nu s-a înveselit, ba chiar a început să plângă cu sughițuri că o doare urechea, să mă întrebe de ce o doare, să vrea să mergem la spital, mai repede și nu e chiar unul din locurile ei preferate.

Așa că am mers cu ea plângând, în brațe, la o clinică privată și am întrebat unde găsesc un medic la urgențe.

Într-un final am reușit să intrăm. Când a fost loc, respectându-se progrămările.

Maria avusese un șoc, timpanul era bine, doar un dop mic de ceară. Și când doamna doctoră voia să se apropie de urechea în care i se țipase plângea și spunea că o doare și îi este teamă. Are totuși aproape patru ani. I-am explicat despre cum doamna vrea doar să o consulte, să o ajute să se facă bine, să nu o mai doară. A zis că îi e teamă de obiectul ascuțit din metal, să nu o înțepe și că vrea doar spălată cu apă în urechi.

Zis și făcut, doamna a chemat o altă doamnă asistentă care scotea dopul de ceară cu o seringă mare plină cu apă.

Însă Maria s-a speriat și de această dată.

I-am explicat Mariei că sunt 3 variante de a scoate dopul de ceară: cu chestia ascuțită, cu aspiratorul și cu apa și că altfel nu putem să vedem dacă timpanul e rănit. Doamna doctoră îi arătase chiar și un mulaj cu o ureche, cu locul unde se afla ceara și cu locul timpanului și i-a explicat ce va face.

Maria a insistat că îi e frică și ținând-o în brațe i-am zis că înțeleg că îi e frică, dar că sunt acolo cu ea, nu i se va întâmpla nimic rău, că înțeleg că o doare și că altfel nu putem ști cauza durerii. Așa că o voi ține pentru a face acea spălătură.

Am ținut-o, a făcut spălătura, însă n-a mai vrut să stea să se uite doamna la timpan. Așa că doamna asistentă a scos artileria grea:

O bulină mare cu textul “sunt o fetiță curajoasă”. Niciun rezultat.

Apoi a întrebat-o dacă are jucării acasă. Cum ea tot plângea, am răspuns eu că da, crezând că doamna asistentă știe vreun joc simpatic cu jucării, care să ajute copiii.

• Nu le merită! Dacă plânge nu merită jucăriile! spune doamna asistentă mândră de ea.

Sperând că Maria n-a auzit nimic, îi spun în continuare că e nevoie ca doamna doctor să se uite în ureche, că înțeleg că o doare, dar că nu o să o doară mai tare, doar se uită și știe ce tratament să ne dea. Așa că doamna asistentă se gândește să intervină, că prea îi explic copilului ce se întâmplă cu corpul său, și decide să îi zică:

• Eu sunt o mamă rea, dar copiii mei nu fac mofturi la doctor. Ei stau cuminți la consult și pentru că sunt cuminți eu le cumpăr jucării.

Cred că i-a mai zis o dată că ea nu merită jucăriile, nu mai rețin. Nu mai știu de la ce îmi crăpa capul, dacă de la durerea Mariei sau de la doamnei  asistente.

Am plecat de acolo cu copilul plângând, în brațe, după ce am lăsat 190 de lei la recepție. Preț pentru servicii de calitate, la privat.