11 mai 2019

Despre frumos și urât și despre ocazia didactică

Luni am avut un atelier de storytelling la o grădiniță. Erau în jur de 20 de copii cu vârste între 3 și 6 ani și povestea a pornit de la o ilustrație din cartea Bicicleta fermecată.

Copiii au copt împreună o poveste (pe care o voi reproduce în linii mari, din memorie) cu o fetiță care se plimba printre nori cu o bicicleta cu baloane și deodată a văzut pe cineva într-un balon cu abur cald. Când l-a văzut, fetița i-a spus: te iubesc.

Cine o fi fost în balon, i-am întrebat pe copii, dacă fetița i-a spus te iubesc?

Și au început toți copiii să spună oamenii pe care îi iubesc ei mai mult, dar, în final, am votat și în balon se afla tatăl fetiței.

Însă chiar atunci, fetița a văzut că balonul cu abur al tatălui ei era spart și că el urma să se prăbușească, așa că fetița a dat drumul bicicletei care a căzut în mare și a sărit în alt balon cu aer cald din apropiere pentru a merge să-l salveze pe tatăl său.

După ce l-a salvat, fetița și tatăl au aterizat pe malul mării să caute bicicleta, pentru că fără ea nu puteau ajunge acasă, însă bicicleta fusese înghițită de o balenă care murise tocmai pentru că înghițise bicicleta.

Atunci, fetița și tatăl ei s-au gândit la mai multe soluții pentru a scoate bicicleta. Și aici copiii au avut foarte multe, dintre care eu îmi amintesc doar câteva:

-să aștepte ca balena să facă caca și să scoată bicicleta din caca, însă cum balena deja murise, ne-am gândit că nu mai face caca;

– să facă un foc în gura balenei și bicicleta să iasă după explozie;

-să opereze balena și să scoată bicicleta din burta ei.

După ce au scos bicicleta din burta balenei, fetița și tatăl ei au observat că bicicleta e plină de salivă și au vrut să o spele. Însă apa nu era suficientă și aveau nevoie de un detergent. Unul care se numea Salivuț.

Așa că fetița și tatăl ei s-au urcat în balon și au plecat la un castel (cel ce se vede în imagine) să caute detergent. Acolo au bătut la ușă și a deschis o doamnă foarte urâtă.

Ei bine, și aici a apărut ocazia didactică și prilejul de a face puțină filosofie pentru copii cu acești minunați între 3 și 6 ani.

Ce înseamnă ca cineva să fie urât? am întrebat.

-Urât e atunci când cineva nu vrea să se joace cu tine. Cel care nu vrea să se joace e urât, a răspuns un copil.

Nu am apucat să aprofundez această pistă pentru că imediat au venit și alții și și-au spus propria versiune a urâtului.

Dar e o pistă de discutat, iar doamna educatoare își nota absolut orice și știu că va folosi discuția pentru a rezolva ceea ce aceasta a scos la iveală.

-Urât e atunci când ai hainele rupte, cu găuri.

Era un moment bun. Eram deja conectată cu ei emoțional, știam că mă plăceau și că mă vedeau frumoasă. Și atunci i-am întrebat:

-Adică dacă cineva are, de exemplu, un ciorap rupt, este urât.

-Daaaa, au zis unii copii.

Între timp altul spunea că frumos e cine are haine la modă sau frumoase.

Așa că m-am descălțat și le-am arătat piciorul meu cu ciorapul rupt. (Aș putea spune că se rupsese chiar înainte să plec de-acasă și n-am mai avut timp să cos ciorapul, dar adevărul e că e rupt de vreo 3 ani și îmi place mult textura ciorapului, nu vreau să-l arunc, dar cum niciodată n-am destul timp, nici nu l-am cusut).

Și uite-așa scriitoarea ce drăguță, frumoasă pe care ei o plăceau, avea ciorapul rupt, cu gaură.

– Ce ziceți, dacă am o gaură în ciorap înseamnă că sunt urâtă?

-Nuuu! au zis aproape toți.

-Daaa! a zis un băiețel râzând ghiduș.

-Dar dacă aș avea două găuri în ciorap? Aș fi urâtă? Dar dacă aș avea 3, 10 sau foarte multe găuri? Dar dacă as da jos hainele cu găuri și aș rămâne în maiou și chiloți care n-ar fi cu găuri?

Și discuția a tot continuat. Da-urile se înmulțeau uneori proporțional cu numărul găurilor din haine, însă în final copiii au ajuns la ideea că hainele și găurile lor sunt mai puțin importante și că frumusețea oamenilor nu stă în haine, ci în ceea ce suntem noi cu adevărat și cum ne comportăm.

A fost buluc pe piciorul meu cu ciorapul rupt. S-au uitat toți la el ca la o minune. Mă gândesc serios să îmi iau doar ciorapi rupți la ateliere să iasă poveștile și mai filosofice.

În final doamna urâtă care era de fapt frumoasă le-a dat detergentul Salivuț, fetița și tatăl ei și-au spălat bicicleta de salivă și au ajuns acasă. Era deja rumoare și am pus punct poveștii, deși știu sigur că era undeva un copil care ar fi vrut să facă ceva să învie balena.

Am citit apoi Bicicleta fermecată și când am ajuns la pagina de la care se copsese povestea, am văzut-o într-o lumină nouă, cu altă poveste. Pentru că așa e mereu. Orice imagine, orice lucru, orice om, toate în lume pot să aibă mai multe povești. Pentru că poveștile sunt în noi și noi le scoatem din suflet.

Am încheiat atelierul cu întrebarea pe care o pun mereu: