Copiii nu sunt leneși

Copiii nu sunt leneși, ci noi, adulții, avem dificultăți în a-i observa și înțelege.

Copiii nu sunt leneși, au doar interese diferite de ale altor copiii sau de ale adulților din jur.

Copiii nu sunt leneși, ci au ritmul lor de creștere și dezvoltare emoțională și cognitivă.

Copiii nu sunt leneși, ci au stiluri de învățare diferite.

Copiii nu sunt leneși, ci au nevoi neîmplinite, cum avem și noi adulții de foarte multe ori.

Copiii nu sunt leneși, sunt copii.

Foarte mulți adulți semnificativi din viața copiilor: părinți, bunici, educatori, îngrijitori ne etichetăm copiii mai în glumă, mai în serios cu tot felul de denumiri. Printre ele: leneș, puturos, trântor, lichea etc.

Ce scop avem noi atunci când facem asta? Ce nevoie avem? De ce o facem? Ce impact au cuvintele noastre asupra copiilor?

Să le luăm pe rând:

Ce scop avem atunci când facem asta?

Vrem să determinăm copilul să facă ceva: să termine o construcție, un desen, o temă, un proiect, o muncă prin casă.  Bineînțeles, scopul nostru e binele copilului. Unii ar spune că vor să stimuleze sau să ambiționeze copilul, să îl ajute.

De fapt, atunci când etichetăm copiii, ajungem să ne strigăm neputința, să ne exprimăm nevoile noastre neîmplinite.

Ce nevoie avem?

Facem adesea lucruri nedemne de noi, cum ar fi etichetarea copiilor, ca în exemplul de mai sus. De ce facem asta?

Cine nu știe că etichetele sunt dureroase, că etichetele sunt o formă de comunicare violentă cu cei din jur, ar putea afirma cu nonșalanță că adulții care numesc copiii leneși sunt ignoranți, needucați, superficiali etc. Și atunci cei care etichetează copiii ar simți pe pielea lor cât de dureroase sunt etichetele. Și atunci, cei care se simt pe musca pe căciulă se vor simți, poate, răniți, umiliți, judecați, triști sau fiecare în funcție de valorile sale. Unii nu vor înțelege nimic din toată istoria. Că doar copiii chiar sunt leneși, iar ei de bună seamă au dreptate.  Alții vor râde, iar alții vor ignora sau se vor gândi: ia uite ce preocupări mai are și această mamă..

Comunicarea non-violentă spune însă că atunci când noi facem aceste lucruri mai puțin demne de statutul nostru de adulți semnificativi pentru copii, atunci când îi etichetăm, noi avem de fapt o nevoie (sau mai multe) neîmplinită.

Adică, de exemplu, ne grăbim să mergem la locul de muncă, suntem într-o super întârziere, copilul nu vrea să se trezească/ să se spele/ să se îmbrace/ să se încalțe etc și pentru că suntem foarte stresați de o posibilă întârziere, pentru că avem nevoia de a ajunge la timp, aruncâm cu etichete: tolomacule, leneșule, putoareo etc. Sigur dacă ni le-ar spune șeful la serviciu pe același ton pe care îl spunem noi copiilor uneori, am fi atât de lezați încât am fi gată să ne dăm demisia de onoare.

Ce trebuie să reținem de aici e nevoia noastră. Avem nevoie să fim punctuali, să ne facem treaba bine, să fim performanți la locul de muncă. Și când această nevoie e neîmplinită, facem și gafe. Important este să conștientizăm aceste gafe și să le corectăm.

Desigur, e doar un exemplu.

Poate ești un profesor care ai 35 de copii în clasă, ți-ai propus să faci cu ei o temă, un proiect pe care să-l finalizeze în clasă și să discuți la final  rezultatele sale. Observi că ora se termină și copiii nu vor finaliza proiectul în timp util, așa că pentru a-i impulsiona arunci la întâmplare: haide X, nu mai fi visător/ leneș/ distrat etc!

Sigur, e dificil să faci educație de calitate cu un număr mare de copii deodată și asta este frustrant. În calitate de cadru didactic ai probabil o sumedenie de nevoi neîndeplinite: nevoia de materiale didactice, de timp pentru a lucra cu fiecare, nevoia de a respira pentru a sintetiza mulțimea de nevoi.  Și atunci aruncarea cu etichete devine naturală, firească,

De ce o facem?

Etichetăm copiii pentru că este ușor, la îndemână, pentru că am fost educați și socializați cu etichete, pentru că mutăm responsabilitatea la ei și nu la noi.

Adică dacă nu reușim de exemplu să avem copii care să își strângă jucăriile de pe jos, e mai ușor să le spunem că sunt leneși, puturoși, nesimțiti etc, pentru că e trist să ne gândim că poate nu am investit timp și energie în a cultiva aceste deprinderi în copilul nostru. Că nu am reușit să transmitem un model de comportament, că e de fapt responsabilitatea noastră, a părinților să creștem în copii această ordine interioară. Și scriu aceste rânduri fiind eu însămi în această dificultate și lucrând la asta, însă neetichetându-mi copiii ca leneși etc.

Ce impact au cuvintele noastre asupra copiilor?

Cuvintele noastre, ale părinților, bunicilor, bonelor, cadrelor didactice, construiesc copilul. Îi construiesc ființa, personalitatea, îi determină comportamentul.

Etichetele noastre sunt predicții auto-creatoare. Nu o spun eu, ci o spun cercetătorii din științe sociale. Etichetele prescriu modele de comportament. Copilul care aude constant că este leneș, puturos, lichea etc se va comporta ca atare. În timp va deveni exact ceea ce i s-a spus că este. Și nu va face decât să întărească eticheta, să întărească ideea că noi, adulții, am avut dreptate etichetându-l în modul acesta. Când ne vom da seama că am greșit, poate să fie prea târziu.

Comunicarea cu copiii noștri sau cu copiii pe care îi avem în grijă este o formă de hrană. Etichetele sunt o hrană otrăvită. Comunicarea pe bază de etichete de acest tip este o comunicare violentă. Este o formă de violență pe care o putem percepe ca fiind naturală, benefică pentru copii, pentru că așa am crescut și așa am crezut că e bine, nu am cunoscut niciodată un altfel de mod de comunicare, iar acesta este atât de adând înrădăcinat în ființa noastră, încât nu îl putem înțelege…

Tin minte și acum sintagma scoală, duglișule din amintirile lui Creangă.

Hrana aceasta otrăvită nu ne îmbolnăvește imediat, nu ne aduce la spital, dar ne îmbolnăvește grav și nici măcar nu știm că suntem bolnavi.

Copiii nu sunt leneși, copiii sunt minunați!

Depinde de noi să le observăm, descoperim și să le admirăm ființa în toată complexitatea ei. E greu, e mult de citit, mult de învățat despre psihologia lor, e mult de schimbat la noi, e mult de învățat despre propria noastră ființă pentru a-i înțelege pe ei. E copleșitor. Dar putem, doar nu suntem leneși :).

P.S.  Despre etichete și cât sunt ele de nocive, vă invit să ascultați aceste minute cu Monica Reu:

Fotografie- Copyright D’Alex Photography