Copiii noștri nu ne aparțin

Avea doar câteva zile de viață când m-am uitat la Sabina și am avut un sentiment foarte ciudat. M-a luat total pe nepregătite pentru că ea era bebelușul meu, copilul meu. Asta mi-am tot spus în cele 9 luni cât a făcut parte din mine. Dar în clipa aceea, la doar câteva zile de când ieșise în această lume, am realizat brusc ceva care a schimbat radical relația noastră: Sabina nu este a mea, este a ei însăși. Dintr-o simplă privire am înțeles că ea este o ființă aparte, cu propria personalitate, cu propria voință, iar rolul meu este doar acela de a-i sta alături prin dragoste și grijă și de a o ghida prin această lume atât cât îmi permite ea, însă deciziile importante sunt ale ei, iar regula e valabilă din primii ani de viață.

De atunci, al doilea cuvânt care definește relația noastră, dincolo de DRAGOSTEA imposibil de măsurat, este RESPECTUL. Îmi respect copilul și dorințele lui chiar și atunci când nu sunt de acord cu ele. O  las să decidă pentru ea (ce mănâncă, cu ce se îmbracă, cadouri pentru prietenele ei de la grădiniță, etc), o încurajez să încerce lucruri noi în maniera în care ea vrea și o las să aleagă activitățile pe care le facem împreună, jocurile și jucăriile. Au fost multe activități, planșe scoase la imprimantă și laminate, tăiate și aranjate frumos pe tavă, de care nu a fost interesată. Altele pe care le-a început, dar la care a renunțat pentru că nu i-au plăcut.  Nu am forțat-o niciodată să facă o activitate care nu îi plăcea, care nu îi stârnea curiozitatea pentru că i-aș fi afectat plăcerea de a învăța.

Pentru că o respect și pentru că am încredere în ea o las să își depășească singură temerile și limitele. Când avea 1 an și 11 luni am fost în vacanță în Grecia două săptămâni. Și eu și tatăl ei suntem înnebuniți după mare. Stăm cu orele în apă și mai deloc la plajă. Am crezut că Sabina o să încerce apa de cum ajunge și chiar îmi făceam griji cum o să o scot din apă când va fi nevoie să mergem la masă și la somn. Am fost surprinsă să constat că îi era frică de mare. Nu de apă, ci de mare cu valurile și zgomotele ei. Nu am fortaț-o deloc. Am lasat-o să descopere marea în ritmul ei. A durat mai mult de o săptămână până a intrat în apă. Încet-încet a intrat până la genunchi, apoi până la brâu și chiar până când apa i-a ajuns la nivelul pieptului. Dar a făcut tot acest progres singură. Eu doar am ținut-o de mână atunci când  mi-a solicitat-o.

Am avut încredere în ea și în ritmul ei și atunci când am renunțat la scutec, la suzetă, când a învățat să patineze etc. Am ghidat-o cu blândețe fără a folosi cuvinte precum “rușine”, “trebuie să poți”, “nu ești în stare”, “toți copiii fac asta, numai tu nu poți” și alte asemenea. Și toate aceste etape au fost depășite natural, fără drame. Secretul e să îl aștepți pe copilul tău să fie pregătit. Și credeți-mă asta nu înseamnă că el nu o va face niciodată sau mult prea târziu. De exemplu, Sabina a renunțat total la scutec în jurul aniversării de doi ani, iar la suzetă (marea dragoste a vieții ei) la 2 ani și jumătate. Și asta pentru că eu nu am avut curaj să încep separarea mai devreme. Pentru că ea era deja pregătită să își ia la revedere de la “suzi” însă mie îmi era teamă că nu voi face față reacțiilor ei. A fost simplu, după două săptămâni în care i-am vorbit calm despre despărțire, într-o zi a pus ea singură suzeta într-o cutie specială pentru a o oferi cadou unui bebeluș din cercul nostru de prieteni.

Părerile ei contează pentru mine, o las să ia decizii pentru ea, însă asta nu înseamnă că o las să facă ce vrea tot timpul. Siguranța ei este întotdeauna pe primul loc, așa că dacă ea vrea să sară de la înălțime sau refuză să stea în scaunul de mașină, nu îi permit. I-am impus limite pentru că are nevoie de ele pentru a se simți în siguranță. Dacă i-aș lăsa ei toată puterea aș fi o mamă iresponsabilă, iar ea ar deveni o fetiță nesigură pe ea și temătoare. Pentru copii lumea din jur este încă plină de mistere, de lucruri pe care nu le înțeleg, de pericole. Și nu pot descoperi această lune, nu îi pot învăța regulile decât într-un cămin sigur cu părinți care nu se tem de copiii lor.

Și aici intervine al treilea cuvânt care definește relația noastră: CONECTAREA. Este modul în care eu îi reamintesc Sabinei cât de mult o iubesc, așa cum este ea, și că sunt alături de ea orice ar fi. Am realizat că atunci când suntem conectate reușim mult mai ușor să trecem peste conflictele dintre dorințele noastre. Datorită conectării am reușit să trecem cu bine și relativ ușor peste perioada crizelor de furie, vizite la medic și peste o injecție dureroasă. Nu am mințit-o niciodată așa că are încredere în mine, iar această încredere a facilitat și conectarea noastră. Pentru că atunci când petrec timp cu ea, atunci când mă așez la nivelul ei și îi spun ceva, are încredere mine. Mesajul meu ajunge la ea și asta face totul mult mai ușor.

Asta nu înseamnă că avem o relație perfectă, că nu avem crize de plâns, că nu țipăm, și ea, și eu (lucrez cu mine la acest capitol).  “Nu mai ești prietena mea, niciodată!”, “Nu te mai iubesc” sunt replicile ei constante atunci când îi impun vreo limită care nu îi convine. Nu le iau personal, îi comunic că știu că este supărată și îi reamintesc că o iubesc. Este important pentru mine ca ea să știe că o iubesc, mai ales atunci când este supărată și mai ales atunci când ea îmi spune că nu mai iubește.

Copilul meu nu îmi aparține. Este normal să mi se opună, să aibă preferințe proprii, să aleagă pentru ea. Însă ce este important pentru mine ca mamă nu este ca ea să fie tot timpul de acord cu mine, să am o fetiță ascultătoare. Important este ca ea să se descopere pe ea însăși, să își clădească o identitate proprie, să învețe să aibă încredere în ea, să fie bună, prietenoasă, empatică și FERICITĂ în pielea ei.

Nicoleta mai scrie și pe jurnaldeparinte.ro. 

Sursa foto

Citește și Când rușinea e doar începutul…