Cinci lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte de a deveni mamă
Perioada de sarcină a fost cea mai fericită și mai relaxantă din viața mea. Primul an după naștere a fost însă cel mai confuz și mai nebunesc din viața mea. După 9 luni de euforie am urcat într-un carusel cu stări fizice și mai ales psihice care m-au derutat complet. Eu auzisem (și citisem) cu totul altceva de la alte mame. Am crezut că o să calc pe nori și o să trăiesc într-o stare de fericire generală cu un copil perfect, iar oboseala se va evapora în urma unui minunat zâmbet de bebeluș. Am avut dreptate într-o singură privință: am un copil perfect.
Cât despre mine, am avut așteptări total nerealiste. Cred că șocul primului an ar fi fost atenuat dacă aș fi știut următoarele lucruri:
- Voi plânge mult. Vor fi lacrimi de fericire, dar și multe lacrimi de tristețe, frică, furie, oboseală, frustrare.
- Mă voi simți singură. Știu, venirea pe lume a unui copil, întregirea familiei nu prea te duce cu gândul la singurătate. Însă în primele luni, combinația de hormoni, tristețe post-partum (sau baby blues, cum spun psihologii), frică că nu fac ce trebuie, oboseala cronică, emoții au avut un efect extrem de puternic asupra mea. Iar acest cumul de stări a fost trăit foarte intens doar de mine și a fost greu de comunicat și de inteles de ceilalți din jurul meu. Nici soțul, nici mama, nici prietenele nu au putut să mă înțeleagă cu adevărat și din această cauză m-am simțit singură într-o lume doar a mea.
- Soțul mă va enerva mult si chiar îl voi urî puțin. Nu știu cine a spus că un copil unește un cuplu, dar mie mi s-a părut o mare în tâmpenie în primul an. Noi nu ne-am certat în primii 9 ani, cât ne-am certat în al zecelea, când a apărut S. în viața noastră. Pentru că în timp ce eu eram blocată în casă cu un copil la un sân și cu pompa la celălalt, neștiind ce să mai fac ca să produc mai mult lapte, fara sa am timp să fac un duș, permanent preocupată să nu se înece copilul, să respire, pentru soț viața curgea normal: se ducea la serviciu, ieșea la țigara cu colegii, mergea la training-uri pentru a-și asigura creșterea profesională, iar câteodată mai ieșea și la o bere cu câte un prieten. Între timp, pentru mine o vizită la supermarket era luxul maxim pe care mi-l puteam permite și asta cel mult o oră, pentru că S. a avut de mică un senzor special care se declanșa când ieșeam din casă și care genera crize incontrolabile de plâns ce nu se opreau decât atunci când era din nou în brațele mele. Vestea bună este că, în timp, relația cu soțul s-a reașezat, a devenit mai puternică, iar treptat s-a instalat și sentimentul de familie și trio invincibil.
- Totul trece. Ceea ce este un lucru bun și rău în același timp. Pentru că vor trece perioadele de nesomn, de reflux, de frică că nu faci ce trebuie, dar vor trece și momentele magice pe care doar un bebeluș le poate aduce în viața mamei: sentimentul unic pe care îl ai atunci când îți alăptezi puiul, expresiile acelea faciale unice și inegalabilul miros de bebeluș.
- Îmi voi pierde independența. Pentru mine, sentimentul acestei noi și uriașe responsabilități a fost greu de gestionat. Când am realizat că bunăstarea puiului de om din brațele mele depinde de mine și va depinde de mine mulți ani, am simțit un gol în stomac și o neliniște care, ca să fiu sinceră, nu s-a calmat nici acum. Pentru că niciodată nu sunt sigură 100% că decizia pe care am luat-o este cea mai bună posibil pentru copilul meu. Pentru că nu voi mai lua nicio hotărâre doar pentru mine. Conștient sau inconștient, fiecare decizie este luată cu copilul meu în minte și cu binele lui în prim-plan. Voi avea ieșiri în doi, băute cu prietenii, vacanțe de cuplu, însă de fiecare dată când voi fi separată de copilul meu voi simți că ceva din mine lipsește.
Voi ce ați fi vrut să știți înainte de a deveni părinți?
De aceeași autoare, citește și Ce se întâmplă când unei palme peste față îi răspunzi cu un ‘Te Iubesc”
Sursa foto: aici
Salut Nicoleta! Scriu mergand spre serviciu, deci sper sa imi ierti greselile. Rezonez cu tine la 3 din cele 5 puncte, nu la insingurare si la relatia cu partenerul. Eu cand sunt trista, suparata, ma deschid. Intorc problema pe toate partile cu cat mai multe persoane din anturajul meu. Primul? Sotzul! Am dadacit-o amandoi pe Clara cat eu am fost in concediu de maternitate. El a fost acasa, cu noi in perioada asta. Cred ca asa e normal
E extrem de greu, de ce sa fie doar ptr mama? Politicile de gen – cu exceptia catorva tari – sunt in urma rau.
Buna Alexandrina! Sunt de acord cu tine, ambii parinti trebuie sa se implice inca de la inceput. Sotul meu trebuia sa mearga la serviciu, nu putea sa stea acasa cu mine, insa eu am avut asteptari mai mari cu privire la restul timpului. Daca il intrebi pe el, ti-ar spune ca a stat cu copilul mult timp, daca ma intrebi pe mine… ai aflat deja ce cred eu :). Important este insa ca intr-un final ne-am gasit echilibrul si el și-a inteles mai bine rolul de parinte si a actionat ca atare. Ar fi fost pacat sa se fi intamplat altfel, pentru ca avem un copil minunat, iar noi la randul nostru o poveste frumoasa de dragoste si o relatie asemenea. Multumesc ca ai citit articolul si ca ai rupt din timpul tau pentru a scrie aceste randuri. Sanatate si multe clipe frumoase in familie!
Pentru noi, cu gemeni nascuti prematur, a fost destul de dificila acomodarea cu noua viata in patru. M-am amuzat citind cele 5 puncte, fiindca m-am regasit in toate :))
Norocul nostru este ca sotul meu sta acasa cu noi si este f implicat in cresterea copiilor (u am avut ajutor decat foarte rar, din partea familiei).
Cu toate astea, chiar l-am “urat” uneori, pt faptul ca isi mai permitea sa iasa si sa fie plecat cateva ore, intre oameni, cum ii reprosam la cate o cearta, eu fiind de-a dreptul izolata. Alaptatul la cerere nu mi-a permis o libertate de miscare ca in cazul hranirii cu biberonul, insa nu regret alegerea facuta.
Acum copiii au 18 luni, aproape, si lucrurile incep sa se aseze.