Bunicile copiilor noștri
Mi-am reluat activitatea, după aproape un an și jumătate. Și pentru că eu sunt plecată de acasă în jur de 9-10 ore pe zi (cu tot cu drumul prin oraș, dus –întors) și Lucian are aproximativ același program, se impunea luarea unei decizii majore: cine ne ajută cu copiii? Și cine va face asta, va trebui să își asume grija pentru amândoi copiii. Tudor are doar un an și ceva, iar Miruna are ore la școală până la 12.00.
Recunosc că noi ne-am gândit la chestiunea asta încă de când eram gravidă și am tot analizat și măsurat fiecare opțiune cu avantaje și dezavantaje, pentru copii, pentru familie, dar și pentru persoana care își va asuma responsabilitatea.
Mai întâi, am eliminat instituțiile statului, ca de exemplu creșa pentru Tudor și after-school pentru Miruna. Am avut rațiuni care au ținut de sistemul de grijă promovat și într-un loc și în altul, adică nu ne identificăm cu metodele de parenting de acolo. Oricum, nici oferta nu este deloc binevoitoare la noi, în sectorul 5. Am eliminat apoi bona. Eu am fost cea care a șters rapid de pe listă opțiunea. Am avut o experiență cam nesatisfăcătoare cu o doamnă când Miruna era mică. Femeia își cam depășea atribuțiile și cam uita că prioritatea ei era Miruna. Opțiunea următoare a fost una dintre bunici, mamele noastre. Mama lui, ne-a ajutat să o creștem pe Miruna. Copila a stat cu ea de la 2 ani și jumătate până la 6 ani. A fost o perioadă complexă din punct de vedere emoțional pentru mine.
Acum, mama mea ne ajută cu amândoi copiii. Știu că poate sună a clișeu, dar onest vă spun că nu am suficiente cuvinte pentru a-mi exprima recunoștința pentru mama mea și pentru mama lui (soacra mea). Femeile acestea, după ce și-au crescut proprii copii (doi copii mama și patru copii mama lui), acum cresc și nepoții. Realmente, aceste femei fac un mare sacrificiu. Mama stă cu noi, adică nu este în casa ei și pentru ea asta este un factor de stres. Peste 30 de ani a locuit în același oraș, în aceiași casă, lângă aceiași vecini și deodată a renunțat la preocupările ei, la interesele ei pentru a ne ajuta pe noi.
Între copiii mei este diferență de șapte ani și asta este provocator pentru orice adult. Tudor aleargă prin casă, apucă totul și bagă în gură ce prinde, iar Miruna vrea multă atenție, foarte multă atenție. Grija pentru integritatea fizică a copiilor și pentru hrana zilnică sunt numai responsabilitățile primare, ca să spun așa. Femeile acestea ne-au educat copiii, îi ajută să cunoască și să învețe lucruri noi, în fiecare zi. Să crești un copil în vremurile astea este mult, mult mai provocator decât a fost pe vremea copilăriei noastre.
O prietenă mai “umblată” mi-a spus că, de exemplu în țări ca Franța, Anglia sau Germania nu există deloc acest obicei, această cutumă (și uneori cam devine obligație) ca bunicile să aibă grijă de nepoți. În aceste țări bunicile își petrec vârsta pensionării făcând multe lucruri pentru ele, exclusiv, ca recompensă pentru contribuția față de societate.
Sunt recunoscătoare pentru mamele noastre, bunicile copiilor noștri.
De aceeași autoare, citește și Tot ce spui, ca părinte, se poate întoarce împotriva ta
Leave a Reply