Dezvoltarea morală a copiilor… cum se cumportă, de ce, care poate fi o explicație a acțiunilor?

Dezvoltare morală, dezvoltare…hmm.. mo-ra-lă. Indeed. Educație cu valori universale de care avem nevoie ca să fim mai buni, mai critici, mai toleranți unii cu ceilalți. Și totul pornește din copilărie. E intermimabilă discuția despre care ar fi acele valori, dar prima dată vă invit să descoperim cum se formează gândirea în jurul unui comportament moral (o perspectivă).

Am citit despre acest subiect din punct de vedere științific, care are la bază argumentul psihologiei apoi merge spre zona științelor educației. Este un subiect amplu, preferatul meu, însă e foarte greu de delimitat și mai ales, greu de pus “în cârca” cuiva unic responsabil pentru dezvoltarea acestei părți din dezvoltarea umană. Voi încerca, în cele ce urmează, să vă redau câteva din notițele mele preluate după un autor pe care îl citesc frecvent. Repet, argumentele sunt pe fond științific, nu au legătură cu spiritualitatea, cu natura, cu starea omului de a fi (deși cred că e interesant să privești și din acest punct de vedere), ci sunt niște exemplificări ale comportamentelor copiilor în diferite etape ale dezvoltării lor, în diferite contexte și, mai ales, în interacțiuni diferite. Dar hai să ne explicăm de ce ne comportăm cum ne comportăm:

Potrivit lui Larry Nucci & Co., un psiholog american, autorul meu preferat, există câteva domenii care se suprapun în capul nostru atunci când noi luăm decizii. Acelea sunt:

-domeniul moral : standarde ale binelui și răului acceptate social și de obicei este vorba despre a nu face rău fizic altor persoane, a nu fura, a nu strica proprietatea altcuiva (acestea sunt oarecum universale și toți copiii le recunosc).

-domeniul convențiilor sociale : regulile care există de la sine în societate, alea nescrise și scrise și nechestionate de nimeni de obicei.

-domeniul personal : zona mea personală, plăcerile mele care stau la baza acțiunilor mele… dar e o zona pe care trebuie să o trec prin filtrul a ceea ce este moral să fac și ceea ce este acceptat social – aici acumulăm cele mai multe frustrări, copii și adulți.

Și cam de aici începe totul. Domeniile astea se suprapun și apar dilemele căci nu știm ce să facem, cum să ne comportăm în multe situații. Intuiesc că această suprapunere este greu de digerat de (pre)adolescenți și astfel apar acele neînțelegeri între părinți-copii, profesori-elevi, ei între ei, ei cu ei înșiși. Dar e doar intuiția mea, e posibil să mă înșel.

Ok, puțin despre moralitate și convenție. La baza moralității, stă faptul că tu reflectezi puțin asupra efectelor acțiunilor tale înainte să faci ceva, pe când în cazul convențiilor sociale, ei bine, tu acționezi doar în baza unei reguli prezente sau absente la nivel social. Natura convențiilor sociale este arbitrară și consensuală. Ambele definesc ce e bine și ce e rău între oameni.

Acum, diversele interacțiuni ne plasează în diverse posturi.

Copiii, dacă trec printr-o experiență de lovire (asupra lor și intenționată), le-au fost furate lucruri, alții le strică lucrurile personale, se implică foarte mult emoțional și răspund dintr-o postură de victimă “au! mă doare! de ce mă lovești?”. Pe de altă parte, copiii nu prea răspund/reacționează atunci când li se spune că au încălcat o convenție. Nu se implică emoțional, sunt chill. Dar pe măsură ce cresc, studiile spun că aceștia încep să riposteze când cineva încalcă o regulă socială: un preșcolar băiat râde de altul dacă s-a îmbrăcat ca o fată, dar nimeni nu reacționează când vine vorba de a păstra curățenia în clasă (e treaba adulților aici). Iar la maturizare, își dau seama că pot să încalce unele reguli în anumite cazuri, căci nu se întâmplă nimic grav.

Tot din studiile făcute de Nucci, am mai aflat că adulții din jurul copiilor reacționează diferit față de acțiunile morale sau covenționale ale copiilor. Profesorii, în mare parte, atrag atenția elevilor pe teme de ordin convențional: respectarea regulamentului școlii: fără alergat pe coridoare, liniște în curte în timpul orelor, etc. Nu zic că e așa peste tot, e doar o tendință rezultată din studiu. Părinții, atunci când ai lor copii încalcă o convenție socială (se urcă pe masă cu picioarele, nu folosesc tacâmuri, bat cu picioarele în scaunul șoferului etc), de obicei (zice studiul), își roagă copiii să înceteze i-me-diat comportamentul și nu prea explică efectele acelei acțiuni ale copilului asupra celorlalți. Îi ceartă, poate, și cam atât. Când vine vorba de minciună, fapt moral, se pare că la vârste mici părinții aduc în discuție reflecția asupra actului și emoția “Tu cum te-ai simți să fii mințit?”.

Se pare că adulții prezenți în jurul copiilor (alții decât părinții) preferă să îi lase să își rezolve conflictele de ordin moral singuri (de ex, jignirea) și preferă să intervină în respectarea convențiilor sociale (e mai ușor de rezolvat conflictul pentru că regula e regulă).  Se pare că, în grup, copiii se taxează singuri între ei dacă unul nu respectă regulile jocului (“Heei, nu e corect, ai trișat! Nu ne mai jucăm!”). Voi ați observat asta?

Lucrurile stau diferit in funcție de vârstă, dar e important să înțelegem de ce ne comportăm cum ne comportăm uneori. Un lucru e cert: copiii încep să emită raționamente morale abia în jurul vârstei de 12 ani. Cam pe atunci se clarifică cum e treaba cu dreptatea, egalitatea, echitatea între oameni.

Tot din carte am aflat un lucru interesant, inainte să îl citesc în cărți de parenting. Perioada caracterizată de acel refuz – NU puternic – al copilului este datorată faptului că el este pus să respecte o grămadă de reguli, multe ilogice pentru el doar pentru că așa trebuie și mai are și câte un conflict emoțional la locul de joacă. Ideea e că zona lui personală (cea de care vorbeam mai sus), nu este luată în calcul. El nu apucă să decidă deloc, în nicio situație, dacă mereu i se spune că face lucruri greșit sau este supus unor înlănțuiri de evenimente asupra cărora el nu poate decide (purtatul uniformei, liniște în librărie la lansare etc). Părintele trebuie să fie dispus să negocieze, cu propriul copil, autonomia acestuia. Eșecul în a găsi un echilibru între, atenție, spațiul propriu al copilului și “executarea” (enforcement) regulilor sociale, spun autorii, duce la dezechilibru psihologic.

Pe de altă parte, dintr-un alt studiu, a rezultat că părinții nu prea negociază cu ai lor copii formele de comportament moral și covențional. Voi cum procedați? Cât din timpul petrecut cu copilul ajungeți să discutați chestiuni de conduită morală, cât despre respectarea convențiilor? Există o negociere sau altă formă de comunicare? 

În încheiere, las un tabel cu modificările în percepția chestiunilor morale și raportarea la regulile convenționale, pe etape de dezvoltare (vârste) – o dezvoltare a variantei propusă de Kohlberg (pentru cunoscători). Veți vedea că pe la 12-14 ani se schimbă puțin percepția (și poate ar fi interesant să aruncăm un ochi în ograda școlilor să vedem ce fel de interacțiuni au copiii și cum reacționează – poate rezolvăm niște dileme și suferințe), iar de la 17 ani încolo, adolescentul își dă seama că regulile convenționale pot fi încălcate și își poate impune mai mult acțiunile din sfera personală.  Dar e un proces continuu..

Sper să aveți răbdare să citiți, sper că am fost coerentă în ideile extrase (care nu dețin adevărul absolut!) și dacă aveți comentarii, abia aștept să discutăm pe marginea lor.

Notițele mele sunt preluate din cartea autorului Larry P. Nucci, Education in the moral domain, Cambridge University Press, 2001.

Sursa foto aici