Atunci cand am puiul la san si EU ma simt in siguranta!

Ma numesc Alexandra si sunt mama lui Carol, un baietel de 1an si 5 luni inca alaptat la cerere. E o senzatie de superwoman din partea mea, iar el sigur se simte cel mai iubit copil din univers cand e la san. Insa sentimentul acesta nu a aparut de la nastere.

   Sa o luam cu inceputul. Mi-am dorit sa am copii, insa am vrut sa ii am atunci cand o sa ma vad cu omul de langa mine ceva mai mult decat o viata. Am ajuns in momentul acela, insa sarcina se lasa asteptata, am avut um moment scurt de agitati , adica: teste de fertilitate, verificat frecvent cu teste de sarcina, insa, foarte curand am renuntat nevrand sa ajung obsedata de povestea cu sarcina.

   Asa ca, am renuntat la toata nebunia, nu am citit nimic despre sarcina si am ramas gravida fara sa stiu practic nimic despre asta, cu exceptia faptului ca e o superbucurie.

   Am nascut intr-un spital privat, planul era nastere naturala nemedicalizata, insa nu am avut persoanele potrivite langa mine si am ajuns sa nasc prin cezariana de urgenta.

   Primele 4 zile nu am avut lapte, au fost cele mai lungi 4 zile din viata mea! Ma mir ca n-am albit sau ceva. Am avut avantajul ca stateam cu copilul in camera si completarea de lapte praf se dadea numai dupa ce copilul era pus la san si in cantitati mult mai mici decat in mod normal, adica 5-10 ml.

   Apoi a venit laptele si la plecare din spital eram deja numai pe san. Am stat o saptamana in spital (pentru ca asa mi-am dorit eu; cezariana m-a luat complet pe nepregatite si acasa nu avea cine sa ma ajute).

   Din momentul in care a venit laptele nu i-am mai dat lapte praf, chiar daca statea la san mult, chiar daca plangea, ma ridicam cum puteam si il plimbam in brate si il leganam.

  Vad acum ca si consultant in alaptare acelasi tipar la toate mamele care isi doresc sa alapteze si se lovesc de diverse aspecte normale la inceputul alaptarii: cand vine laptele nu mai tine nimeni cont de atasare, pentru ca, daca a venit laptele ce mai conteaza, nu-i asa? E totul coooooool, ai lapte si sari in sus de bucurie pana la prima ragada :)))))) Apoi NOROC cu compresele multi mam ca nu stiu cum as fi iesit din ‘belea’ .

   Si din momentul acesta am inceput sa le terorizez pe asistentele de pe sectie pentru ca la fiecare atasare a copilului la san le sunam si le chemam sa vada daca e in regula atasarea, uneori erau rupte de somn:)) dar mereu zambitoare si dragute. ️

  Acasa nu am avut niciodata lapte praf, suzete , tetine, biberoane, sterilizator, nimic.

 In procesul pentru pregatire a nasterii am urmat un curs pentru gravide si la modulul de alaptare ni s-a spus ca recomandat ar fi sa nu iti cumperi nimic din toate astea, daca va fi cazul sa ai nevoie, le poti cumpara imediat se gasesc peste tot, mi s-a parut pertinent si logic si asa am facut.

   La putin timp dupa ‘marea venire a laptelui’ si prima ragada, a binevoit sa apara si faimoasa ‘ furie a laptelui’. Pe care am gestionat-o relativ bine. Ca sa se inteleaga despre ce vorbim, in dulapul cu lucrurile mele din camera de spital statea la loc de cinste O VARZA! :))))

   Cum ziceam, am gestionat-o bine pe “Furia’ doar ca deja eram acasa si stiam ca scosul cu pompa nu e o solutie fara repercursiuni, asa ca am limitat folosirea pompei la minim, prea minim, pentru ca mi s-a infundat un canal, na belea! O galmuta se simtea la palpat, durea si se inrosise pielea din dreptul ei. Am trimis o poza la consultantului in alaptare si mi-a spus ca in cazul in care nu se desfunda pana a doua zi sa ma duc la desfundat ‘manual’. Am vorbit cu alte mame patite si am aflat ca nu e cea mai ‘blanda’ experienta pe care o poti avea, dar ca e bine dupa.

  Si da-i si pune copilul la sanul acela si in pozitie corecta si potriveste-l si nimereste-l cu barbia fix acolo, etc.  A doua zi de dimineata suge ce suge si odata vad triplu si ma ia pe sus o senzatie noua nouta in viata mea, de durere ca si cum ma lovise un traznet. Am crezut ca jumatatea corpului meu, cea cu sanul in cauza o sa mi se usuce instant si o sa imi cada :). Tati era acolo si a ramas si el nedumerit : “ce-ai, nu te-ai tavalit asa in travaliu”… M-am bucurat ca am scapat si dupa vreo 2 luni dupa ce si-au intrat si mameloanele pe fagas normal a fost totul foarte bine. Nu perfect, pentru ca din motive de presiune sociala in ceea ce priveste alaptarea cu vesnicul “n-am mai avut lapte”, am stat ca pe ghimpi pana la 6 luni disperata sa nu cumva sa ‘nu mai am’.

  Intre timp, am aflat despre puseurile de crestere si daca nu aflam la timp nici eu nu as mai fi avut lapte la 3 luni…..Puseul de la 3 luni pentru noi a fost crunt, copilul a plans doua saptamani de ziceai ca il manaca cineva de viu…Bineinteles ca lumea din jurul meu m-a sfatuit sa merg la doctor ca nu e normal sa urle asa copilul. Dar copilul urla si cand termina era perfect normal, nu era ‘palid’ nu era fara vlaga sau ‘leguma’, avea scaune normale, manca san la cerere cam la 2 ore, adica era hranit, hidratat, elimina bine, deci era clar puseu si puseu a fost.

  Puseele astea sunt ele mai multe, insa nu toti copiii reactioneaza la fel la ele si nici acelasi copil nu are aceeasi reactie la toate puseele. Pentru noi puseele de la  3 luni, 9 luni si cel de un an au fost mai ‘evidente’. Din pacate este foarte usor sa ‘dai vina’ pe lapte, pentru ca imediat ce i-ai dat lapte praf (care este foarte greu digerabil) stomacul ii ia toata energia sa digere ‘hrana’ si ca prin minune copilul tace.

   In tot acest timp singurul suport a fost al fetelor de pe un grup de mame, cu bebelusi mai mari decat al nostru  cu pana la 1 an, mame care trecusera si ele recent prin etapele in care eram noi si care m-au imbarbatat si m-au sprijinit cand devenea greu de dus.

   Astfel incat, atunci cand mi s-a propus sa ma implic in proiectul “Alaptarea este naturala” am raspuns prezent fara sa stau pe ganduri!

  Mi-ar fi placut sa am o comunitate de mame in oras cu care sa fac schimb de experienta, insa abia acum se coaguleaza una. Stiu ce inseamna, nu am uitat disperarea zi si noapte, ca, daca nu e asa cum stiu si simt!?!.

Desi nu am avut o viata usoara, nu am fost nicicand mai disperata decat in primele luni de viata ale copilului meu. Disperata sa fac orice pentru a-l alapta si diperata in acelasi timp ca ‘ daca totusi nu fac bine’.….

Acum disperarile au trecut, e deja mare si se poate comunica cu el, nici asa fragil nu mai e. E numai bucurie, bucurie nascuta din mine si crescuta la sanul meu.

   E drept am fost o persoana hotarata in viata, insa dintre toate lucrurile de care sunt mandra, obtinute prin hotarare si munca, alaptarea puiului meu de om este de departe cel mai bun lucru pe care l-am facut in viata mea!

  Acum, inteleg ca de fapt alaptarea este atat de simpla si naturala, chiar daca inceputul poate fi solicitant si mi-ar placea sa insuflu asta mai departe mamaicilor in faza de ‘disperare’, fapt pentru care, intre timp m-am specializat in profesia de consultant in alaptare SAMAS.

  Am citit mult cum ca copilul la san se  simte, printre altele, in siguranta, dupa un an si 5 luni de alaptat la cerere, pot spune ca atunci cand am puiul la san si EU ma simt in siguranta!

Alexandra

Fotografie- Alaptarea este naturala- Tiny Smiles Photography

Citeste si Da-i lapte praf! E anormal sa petreaca atata timp lipita de tine!

Trimite-ne si povestea ta despre alaptarea copilului sau despre decizia de a nu alapta pe crestemoameni@gmail.com